Decizia CCR nr. 207/2015Paragraful 23

19. A fortiori şi în situaţia în care nu ar fi existat o astfel de cale de atac, Curtea constată că nu ar putea fi primită critica referitoare la afectarea drepturilor reclamate, deoarece, potrivit art. 129 din Constituţie "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. Aşa fiind, indisponibilizarea nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială, situaţie deplin respectată de dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. De altfel, dublul grad de jurisdicţie nu figurează printre garanţiile dreptului la un proces echitabil şi este, în acord cu art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, specific numai materiei penale, fiind operabil numai în situaţia în care acesta poartă asupra examinării unei declaraţii de vinovăţie ori asupra condamnării de către o jurisdicţie superioară. Este de reţinut că expresia "materie penală" folosită de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie corespunde cu noţiunea de "acuzaţie în materie penală" prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în sensul că ea a fost definită de Curtea de la Strasbourg ca "noţiune autonomă a Convenţiei", independent de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei, paragraful 22). De aceea, din moment ce o astfel de procedură nu priveşte "temeinicia" unei acuzaţii penale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, pentru aceleaşi motive nu se poate susţine că se impune existenţa unui dublu grad de jurisdicţie.