Decizia CCR nr. 98/2015Paragraful 17

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Inspecţia Muncii îndeplineşte funcţia de autoritate de stat prin care se asigură exercitarea controlului aplicării prevederilor legale în domeniile sale de competenţă [art. 5 lit. a) din Legea nr. 108/1999], iar, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii de muncă exercită atribuţii de autoritate de stat [art. 12 alin. (2) din Legea nr. 108/1999]. În privinţa conceptului de "autoritate", Curtea a reţinut prin Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, că acesta presupune ideea de putere sau de împuternicire de a da dispoziţii şi de a impune cuiva ascultare, aceea de organ de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu şi, în fine, aceea de reprezentant al unui organ de natura celui menţionat. Prin Decizia nr. 140 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Curtea a reţinut că între semnificaţiile termenului autoritate se află şi aceea de persoană învestită cu prerogativele autorităţii. Autoritatea însăşi nu poate fi disociată de persoana care o simbolizează şi în numele căreia îşi exercită atribuţiile, în condiţiile legii. Având în vedere acestea, precum şi faptul că inspectorii de muncă au dreptul, potrivit art. 19 din Legea nr. 108/1999, de a stabili anumite măsuri în sarcina angajatorului controlat, iar potrivit art. 20 alin. (1) din lege, activitatea de control se finalizează prin procese-verbale, Curtea reţine că actele întocmite de inspectorii de muncă în exercitarea atribuţiilor lor au un caracter oficial, producând efecte juridice sub aspectul obligării persoanei controlate la remedierea neconformităţilor constatate. Sub acest aspect, Curtea apreciază că actele întocmite de inspectorii de muncă intră în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, care defineşte actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice". Având în vedere că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004], dispoziţia legală criticată instituie, ca drept comun, calea de atac în faţa instanţelor de contencios administrativ tocmai pentru această categorie juridică de acte întocmite de inspectorii de muncă.