Decizia CCR nr. 75/2015Paragraful 34

29. Analizând motivele expuse de legiuitor la momentul adoptării Legii nr. 14/2003, Curtea Constituţională constată că acestea nu mai corespund stadiului actual al societăţii româneşti, marcată de o evoluţie politico-istorică firească a unei democraţii instalate la sfârşitul anului 1989. Astfel, dacă riscul creării unui număr foarte mare de partide politice, al "devalorizării" ideii de partid politic, al fragmentării reprezentării parlamentare a acestora şi al unei sarcini excesive a bugetului de stat pe motivul finanţării publice a acestora reprezenta o justificare acceptabilă în contextul socio-politic al anilor 1990, Curtea observă că, tocmai în acea perioadă, numărul minim de membri fondatori cerut pentru înregistrarea unui partid politic a fost cel mai scăzut din întreaga istorie evolutivă a legislaţiei în materie, adică de 251 de membri (în perioada 1989-1996), pentru a creşte apoi la 10.000 (în perioada 1996-2003). Apoi, la 14 ani de la evenimentele din decembrie 1989, care au marcat schimbarea regimului comunist şi trecerea la forma de stat democratic, legiuitorul, în 2003, a crescut din nou, semnificativ, acest număr, invocând motive de aceeaşi natură. Or, aşa cum se arată şi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că circumstanţele avute la un moment dat în vedere de legiuitor nu se mai regăsesc în prezent, în sensul că nu mai există riscul "devalorizării" ideii de partid politic sau a inflaţiei de partide politice, cu toate consecinţele avute în vedere la momentul adoptării legii. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a exprimat convingerea că, odată cu trecerea timpului, restricţiile generale asupra partidelor politice devin din ce în ce mai greu de justificat, devenind necesară şi preferabilă o analiză la speţă, de la caz la caz, prin luarea în considerare a programului politic al fiecărui partid, decât perceperea unei ameninţări din partea unei categorii sau tip anume de partide (a se vedea Hotărârea din 27 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Tănase împotriva Moldovei, paragraful 175, şi Hotărârea din 24 iunie 2008, pronunţată în Cauza Adamsons împotriva Letoniei, paragraful 123).