Decizia CCR nr. 54/2015Paragraful 23

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textele criticate reglementează infracţiunea continuată şi regimul sancţionator al acesteia, adăugând la definiţia similară consacrată prin art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 condiţia săvârşirii infracţiunii împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Prin urmare, potrivit actualei reglementări, infracţiunea continuată constă în săvârşirea, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, de acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, fiind, astfel, caracterizată prin unitate de subiect activ, unitate sub aspectul laturii subiective şi, aşa cum s-a arătat anterior, unitate de subiect pasiv. Din acest ultim punct de vedere, este de subliniat faptul că, potrivit art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane sau când infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic. Infracţiunea continuată se sancţionează, conform art. 36 alin. (1) din Codul penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.