Decizia ÎCCJ nr. 11/2021 (RIL)Punctul 6

ÎCCJ · recurs în interesul legii · 28.06.2021 · dosar 1.128/1/2021
Punctul 6
6. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorulraportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 6.1. Analiza condițiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale curților de apel, se constată că această primă condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudența atașată actului de sesizare, care relevă soluționarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemei de drept care face obiectul judecății, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) și art. 472 din Codul de procedură penală. ... 6.2. Dispozițiile legale supuse interpretării și aplicării unitare: 6.2.1. Dispoziții de drept material 6.2.1.a. Dispoziții din Codul penal în vigoare + Articolul 35 Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe (1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv^1, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. ^1 Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională. (2) Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. + Articolul 36 Pedeapsa pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă (1) Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. (2) Infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune. (3) Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al infracțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată. + Articolul 37 Recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior. ... 6.2.1.b. Dispoziții din Codul penal anterior + Articolul 41 Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe În cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni. Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. + Articolul 42 Pedeapsa pentru infracțiunea continuată Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispozițiilor art. 34 sau, după caz, art. 40^1 alin. 1. + Articolul 43 Recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă: Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior. ... ... 6.2.2. Dispoziții de drept procesual 6.2.2.a. Dispoziții din Codul de procedură penală în vigoare + Articolul 43 Reunirea cauzelor (1) Instanța dispune reunirea cauzelor în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. + Articolul 45 Procedura de reunire a cauzelor (2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în fața primei instanțe, chiar după desființarea sau casarea hotărârii, sau în fața instanței de apel. + Articolul 585 Alte modificări de pedepse (1) Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni; ... b) recidiva; ... c) pluralitatea intermediară; ... d) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. ... (2) Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. (3) Sesizarea instanței se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. ... 6.2.2.b. Dispoziții din Codul de procedură penală anterior + Articolul 33 Cazurile de indivizibilitate Este indivizibilitate: ... c) în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. + Articolul 37 Cazuri speciale În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) și b) , precum și în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se află în fața primei instanțe de judecată, chiar după desființarea hotărârii cu trimitere de către instanța de apel sau după casarea cu trimitere de către instanța de recurs. Cauzele se reunesc și la instanțele de apel, precum și la cele de recurs, de același grad, dacă se află în același stadiu de judecată. În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna. + Articolul 335 Extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale Dacă în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire și la alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanța dispune, prin încheiere, extinderea acțiunii penale cu privire și la aceste acte și procedează la judecarea infracțiunii în întregul ei. Dacă cu privire la unele din actele care intră în conținutul aceleiași infracțiuni s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, instanța reunește cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunțând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conținutul infracțiunii, și desființează hotărârea anterioară. Instanța este obligată să pună în discuție actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicație în ce privește încadrarea juridică și a dispozițiilor art. 334. + Articolul 449 Alte modificări de pedepse Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni; ... b) recidiva; ... c) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa. Sesizarea instanței se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. ... ... ... ... 6.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține următoarele: Problema de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești, ce face obiectul dezbaterii, este generată de abordarea diferită asupra posibilității aplicării tratamentului sancționator reglementat de art. 37 din Codul penal, în lipsa unor dispoziții procesual penale care să permită desființarea hotărârii definitive anterioare, reunirea cauzelor și pronunțarea unei hotărâri cu privire la toate actele materiale care intră în conținutul infracțiunii unice continuate. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că pentru lămurirea problemei de drept se impune prezentarea parcursului evolutiv al practicii judiciare prin prisma modificărilor intervenite în dispozițiile legale relevante. Astfel, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor Codului penal anterior, practica judiciară a statuat constant și unanim în sensul că aplicarea tratamentului sancționator, constând în recalcularea pedepsei celui condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată prin stabilirea unei pedepse pentru infracțiunea săvârșită în întregul ei, revine judecătorului ulterior învestit cu judecarea altor acte materiale care intră în conținutul constitutiv al acesteia, doctrina de specialitate fiind în același sens. Această jurisprudență unitară și necontestată a avut ca fundament interpretarea literală coroborată a dispozițiilor art. 43 din Codul penal din 1969 și art. 449 din Codul de procedură penală din 1968, modificarea pedepsei în cursul executării constituind un remediu ce opera exclusiv în ipoteza în care se constata cu ocazia punerii în executare sau în cursul executării pedepsei existența a două sau mai multe hotărâri definitive pentru acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. Se remarcă faptul că dispozițiile de drept material ce reglementează tratamentul sancționator aplicabil în ipoteza în care o persoană condamnată definitiv pentru o infracțiune continuată este judecată ulterior pentru acte materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, precum și dispozițiile procesual penale vizând procedura modificării pedepsei în cursul executării nu au suferit modificări. Astfel, atât dispozițiile art. 37 din Codul penal în vigoare, cât și ale art. 43 din Codul penal din 1969, purtând denumirea marginală „Recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă“, reglementează în mod identic tratamentul sancționator al infracțiunii continuate în ipoteza prezentată și prevăd că: „Dacă cel (infractorul - în Codul penal din 1969, n.r.) condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.“ De asemenea, nici dispozițiile ce reglementează instituția modificării pedepsei în cursul executării nu prezintă deosebiri, art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind identic cu art. 449 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că: „Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: ...c) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.“ Ca atare, interpretarea literală a normelor relevante nu justifică schimbarea intervenită în practica judiciară în ceea ce privește aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru infracțiunea unică, în formă continuată, de instanța învestită să judece acte materiale care intră în conținutul constitutiv al acesteia, atunci când pentru unele acte materiale există o hotărâre rămasă anterior definitivă. De altfel, orientarea jurisprudențială potrivit căreia nu este posibilă aplicarea normei de drept material (art. 37 din Codul penal) se bazează pe modificările intervenite în plan procesual, constând în aceea că, în Codul de procedură penală în vigoare, nu a fost preluată o dispoziție similară celei reglementate de art. 335 din Codul de procedură penală din 1968 cu denumirea marginală „Extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale“. Astfel, alineatul (2) al normei amintite prevedea că, în ipoteza în care „cu privire la unele din actele care intră în conținutul aceleiași infracțiuni s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, instanța reunește cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunțând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conținutul infracțiunii, și desființează hotărârea anterioară“. Interpretând sistematic norma legală menționată, se observă că reglementarea procedurii extinderii acțiunii penale era nu doar justificată, ci și necesară pentru a integra coerent dispozițiile imperative ale art. 37 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, care statuau asupra obligativității reunirii cauzelor atunci când era incident cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv „în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune“. Așadar, procedura extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale în ipoteza prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 reglementa în concret modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 37 alin. (3) din Codul penal din 1969, potrivit cărora „reunirea este obligatorie în toate cauzele“ în cazul actelor materiale ce intră în conținutul unei infracțiuni unice continuate, atunci când, cu privire la unele dintre acestea, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă. Ca atare, obligativitatea reunirii cauzelor și judecarea acestora de aceeași instanță reclamau desființarea hotărârii anterioare. Trebuie subliniat că reunirea în procedura extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale opera în privința cauzelor și nu are semnificația „reunirii“ actelor materiale într-o infracțiune unică în scopul de a aplica tratamentul sancționator pentru întreaga activitate infracțională. Absorbția juridică a actelor materiale în cadrul unei infracțiuni unice se reflectă din punct de vedere procedural în constatarea expresă a împrejurării că faptele constituie acte materiale ale aceleiași infracțiuni continuate, subsecvent analizării întrunirii condițiilor legale privind unicitatea infracțiunii, desființarea formelor de executare emise în baza condamnării anterioare și emiterea unora noi în executarea ultimei hotărâri, cu excepția situației în care se constată executată pedeapsa. Codul de procedură penală în vigoare nu a preluat obligativitatea reunirii cauzelor care au ca obiect acte ce alcătuiesc o singură infracțiune, cum este cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau al infracțiunii complexe, reunirea cauzelor putând fi dispusă de instanță doar dacă acestea se află în fața primei instanțe sau în fața instanței de apel, așa cum prevăd dispozițiile art. 45 alin. (2) din Codul de procedură penală. Această reglementare se înscrie în opțiunea de politică penală a legiuitorului în privința procesului penal, relevată de tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007, în cuprinsul cărora se arată expres intenția de a elimina „posibilitatea extinderii acțiunii penale sau a procesului penal, instituții care duc la soluționarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată instanța. Cu privire la noile fapte descoperite în cursul judecății se propune desfășurarea de proceduri distincte de urmărire penală, pentru a nu se ajunge la întârzierea sau diluarea cauzei inițiale deduse judecății“. Ca atare, interpretarea istorico-teleologică nu conferă substanță tezei potrivit căreia lipsa unei proceduri similare celei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală ar avea drept consecință imposibilitatea aplicării art. 37 din Codul penal. Lipsa unei proceduri prin care cauzele să fie reunite atunci când pentru una din cauze s-a pronunțat o hotărâre definitivă nu atrage imposibilitatea aplicării tratamentului sancționator prevăzut expres de art. 37 din Codul penal, care nu presupune în mod necesar reunirea cauzelor și desființarea hotărârii anterioare ci, exclusiv, modificarea pedepsei prin recalcularea acesteia în raport cu întreaga activitate infracțională. Consecințele modificării legislative se reflectă exclusiv în plan procesual, fără a se răsfrânge asupra tratamentului sancționator aplicabil și nu pot legitima înlăturarea aplicării normei de drept penal, care nu presupune reunirea cauzelor și, cu atât mai puțin, desființarea hotărârii de condamnare anterioară. Recalcularea pedepsei operează chiar și în lipsa unor dispoziții similare art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, deoarece suntem în ipoteza în care intervine o modificare a unei pedepse definitive, prevăzută de lege, modificare care nu afectează autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare sub aspectul existenței faptei și vinovăției și nici chiar sub aspectul pedepsei, atât timp cât norma legală fixează limite minime pentru noua sancțiune, în sensul că pedeapsa nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior. A considera că dispoziția în cauză nu își găsește aplicabilitate decât în faza de executare, în procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală, nu doar că ar fi contrar normei legale, ci chiar inoportun, presupunând că, în cunoștință de cauză, instanța de judecată să facă abstracție de condamnarea anterioară și să oblige practic la declanșarea unei noi proceduri pentru rezolvarea situației juridice create. Renunțarea la procedura prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 privind extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale concomitent cu menținerea dispoziției ce reglementează tratamentul sancționator al infracțiunii continuate reflectă opțiunea legiuitorului ca, în astfel de situații, fără a desființa hotărârea anterioară, deci cu respectarea autorității de lucru judecat a acesteia, să se procedeze totuși la modificarea pedepsei, mecanism pe care îl regăsim și în cazul concursului de infracțiuni, de altfel, când, fără a se desființa condamnarea anterioară, se stabilește o nouă pedeapsă care are în vedere situația juridică prin raportare la dispozițiile legale care stabilesc tratamentul sancționator, dispoziții de drept material. Opțiunea aceasta reflectă cu precizie faptul că ceea ce se rejudecă într-o astfel de situație este cuantumul pedepsei aplicate, nu și existența faptelor și a probelor care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că actele materiale în raport cu care s-a statuat prin decizie definitivă există și au fost săvârșite de inculpat. Prin urmare, interpretarea logico-juridică a textelor relevante nu atestă existența unui impediment procesual în aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de art. 37 din Codul penal. De altfel, nici în procedura modificării pedepsei în cursul executării prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală nu se prevede reunirea cauzelor și desființarea hotărârilor definitive, ci exclusiv modificarea pedepsei ca efect al constatării existenței unuia dintre cazurile prevăzute expres, printre care și condamnări distincte pentru acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. Or, dacă în faza de executare a procesului penal aplicarea tratamentului sancționator nu este condiționată de desființarea hotărârilor pronunțate, în lipsa unei prevederi exprese contrarii, aceasta nu constituie o condiție nici pentru aplicarea directă a acelorași dispoziții de instanța învestită cu judecarea de alte acte materiale subsecvent rămânerii definitive a condamnării anterioare, cu atât mai mult cu cât art. 37 din Codul penal are ca premisă o judecată în curs pentru acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. Mai mult, în practică se pot ivi situații în care omisiunea constatării existenței unei hotărâri de condamnare definitive pentru acte ce intră în conținutul infracțiunii unice ce face obiectul judecății și a aplicării tratamentului corespunzător să afecteze legalitatea încadrării juridice, situație ce nu poate fi remediată în faza de executare. Astfel, cu titlu de exemplu, reținerea de „consecințe deosebit de grave“ se determină în cazul infracțiunii continuate prin raportare la paguba cauzată prin toate acțiunile sau inacțiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii, în conformitate cu Decizia nr. XIV/2006, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. De asemenea, condamnarea la o pedeapsă distinctă pentru acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni poate prelungi executarea pedepsei închisorii dincolo de limitele legale, în situația în care cel condamnat a executat anterior o pedeapsă egală cu maximul special sau orientată spre maxim, iar durata executată de acesta până la soluționarea cererii de modificare a pedepsei depășește maximul special al pedepsei. Cât despre ipoteza în care legea penală apreciată mai favorabilă este Codul penal din 1969, infracțiunea continuată fiind epuizată cât timp acesta a fost în vigoare, inculpatul nu ar putea beneficia de tratamentul juridic corespunzător legii penale identificate ca mai favorabilă, legea procesual penală fiind de imediată aplicare, un astfel de raționament fiind absurd. Cu privire la această chestiune, trebuie subliniat că statuarea asupra legii penale mai favorabile se face prin luarea în considerare a multipli factori, a situației juridice în ansamblu. Ca atare, simplul fapt că tratamentul sancționator al infracțiunii continuate în ipoteza normei prevăzute de art. 37 din Codul penal nu a suferit modificări este insuficient pentru a concluziona că nu se pune problema aplicării legii în forma anterioară. Sintetizând, aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de art. 37 din Codul penal este nu doar posibilă, ci chiar obligatorie în cursul judecății în primă instanță dacă sunt îndeplinite condițiile legale, existența unui proces în curs fiind chiar premisa textului legal care instituie implicit și o normă de competență în acest sens. Recalcularea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare anterioară, ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, reflectă situația juridică reală, respectiv unicitatea ilicitului penal, și nu constituie o „extindere a obiectului judecății“, în contextul în care simpla aplicare a tratamentului sancționator nu implică o judecată asupra acuzației penale în cauza rămasă definitivă. Ca atare, pentru a da eficiență normei nu este necesară o procedură similară celei prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, reunirea cauzelor și desființarea hotărârii anterioare fiind expresia necesității extinderii acțiunii penale și a obligativității reunirii cauzelor sub imperiul codului anterior, condiționări ce nu se regăsesc în actuala reglementare. De altfel, nici procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală nu conduce la desființarea hotărârilor definitive și nu există niciun argument rezonabil care să justifice teza potrivit căreia instanța în cursul judecății altor acte materiale ar trebui să poată desființa condamnarea anterioară pentru acte care constituie o infracțiune unică, în timp ce instanța de executare este dispensată de această condiție. Interpretarea potrivit căreia tratamentul sancționator poate fi aplicat exclusiv în faza de executare este contrară atât dispozițiilor art. 37 din Codul penal, cât și celor prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, norme ce au în vedere situații premisă distincte, și are ca justificare lipsa unor reguli procesuale a căror necesitate nu poate fi argumentată obiectiv. Singura limitare vizează faza judecății în primă instanță, în sensul că aplicarea tratamentului sancționator nu poate fi antamată direct în apel, limitare ce decurge însă din garanția dublului grad de jurisdicție în materie penală. În fine, în considerarea și a principiului universal valabil ce călăuzește activitatea instanței de judecată, conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea - actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în care constată existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune continuată, instanța învestită cu judecarea unor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni va proceda la recalcularea pedepsei ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior și va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare și emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunțată sau, după caz, va constata executată pedeapsa. ... ...
Sursa oficială ↗