Decizia ÎCCJ nr. 18/2020 (RIL)Punctul 10

10. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 10.1. Analiza condițiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră subiectele de drept care pot promova recurs în interesul legii, se constată că această primă condiție de admisibilitate, legată de titularul sesizării, este îndeplinită în cauză, recursul de față fiind formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, verificând jurisprudența atașată actului de sesizare, care relevă soluționarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemei de drept care face obiectul judecății, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) și de art. 472 din Codul de procedură penală. ... 10.2. Dispozițiile legale supuse interpretării și aplicării unitare: Art. 493 din Codul de procedură penală - Măsurile preventive (1) Judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanța poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; (...) ... ... 10.3. Dispoziții legale ce prezintă relevanță în dezlegarea problemei de drept 10.3.1. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență: + Articolul 66 (1) Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței. (2) Dacă la data expirării termenului prevăzut la alin. (1) debitorul este angrenat, cu bună-credință, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligația de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de 5 zile de la eșuarea negocierilor. (3) Dacă în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv debitorul ajunge în stare de insolvență, dar există presupunerea rezonabilă, bazată pe indicii temeinice, că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul, de bună-credință, trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii în condițiile și termenul prevăzute la alin. (2) . În caz contrar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență. (4) Debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentului titlu. (...) + Articolul 145 (1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentință sau, după caz, prin încheiere, în condițiile art. 71, intrarea în faliment în următoarele cazuri: A. a) debitorul și-a declarat intenția de a intra în procedura simplificată; ... b) debitorul nu și-a declarat intenția de reorganizare; ... c) niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptățite nu a propus un plan de reorganizare, potrivit dispozițiilor art. 132, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat și confirmat; ... ... B. debitorul și-a declarat intenția de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat și confirmat; ... C. obligațiile de plată și celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condițiile stipulate prin planul confirmat sau desfășurarea activității debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale; ... D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit art. 92 alin. (5) sau art. 97 alin. (5) ; ... E. în cazurile prevăzute la art. 75 alin. (4) și art. 143 alin. (3) . ... (2) Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunța dizolvarea debitorului persoană juridică și va dispune: a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului; ... b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu, precum și stabilirea atribuțiilor și a onorariului acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin legea de organizare a profesiei; ... c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator judiciar a administratorului judiciar, desemnat potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) sau art. 73, după caz; ... d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidatorul judiciar, împreună cu lista actelor și operațiunilor efectuate după deschiderea procedurii prevăzute la art. 84 alin. (2) ; ... e) întocmirea de către administratorul judiciar și predarea către lichidatorul judiciar, în termen de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele și adresele creditorilor și toate creanțele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii, a tabelului definitiv al creanțelor și a oricăror alte tabele întocmite în procedură, a oricăror rapoarte de distribuție, a listei actelor și operațiunilor efectuate după data deschiderii procedurii. Această obligație revine administratorului special, cu avizul administratorului judiciar, dacă, până la data deschiderii procedurii falimentului, nu a fost ridicat dreptul de administrare; ... f) notificarea intrării în faliment. ... (3) În cazul intrării în faliment, încheierea sau, după caz, sentința va indica și termenele prevăzute la art. 146 alin. (2) sau, după caz, la art. 147 alin. (2) . (4) După intrarea în faliment în procedura generală, dispozițiile art. 99-114 vor fi aplicate, dacă este necesar, în mod corespunzător, în ceea ce privește creanțele născute între data deschiderii procedurii și data intrării în faliment, precum și procedura de admitere a acestora. + Articolul 154 (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul judiciar va face toate demersurile de expunere pe piață, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului. (2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii și depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcțional, indiferent dacă se face în reorganizare sau în faliment, poate fi considerată transfer de active dacă îndeplinește dispozițiile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003. Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitație publică, negociere directă sau o combinație a celor două și regulamentul de vânzare corespunzător modalității de vânzare pentru care se optează sunt aprobate de adunarea creditorilor pe baza propunerii lichidatorului judiciar. În cazul licitației publice, publicitatea se va face și prin afișare pe site-ul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România. În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele debitorului, un evaluator și să îi stabilească onorariul. Evaluatorii trebuie să fie membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, iar evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. (3) Bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât în bloc, cât și individual. Evaluarea în bloc are în vedere fie evaluarea totalității bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor funcționale. + Articolul 174 (1) În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgență creditorii într-o ședință, iar în cazul refuzului exprimat de aceștia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deși s-a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.(...) ... 10.3.2. Legea societăților nr. 31/1990: + Articolul 227 (1) Societatea se dizolvă prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societății; ... b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia; ... c) declararea nulității societății; ... d) hotărârea adunării generale; ... e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății; ... f) falimentul societății; ... g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății. ... (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) , asociații trebuie să fie consultați de către consiliul de administrație, respectiv de directorat, cu cel puțin 3 luni înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociați, tribunalul poate dispune, prin încheiere, efectuarea consultării conform art. 119 alin. (3) . (3) Dacă procedura prevăzută la alin. (2) nu este îndeplinită, la expirarea duratei menționate în actul constitutiv orice persoană interesată sau Oficiul Național al Registrului Comerțului poate sesiza judecătorul-delegat pentru constatarea dizolvării societății. (4) Lichidarea și radierea societății se efectuează potrivit dispozițiilor art. 237 alin. (6) -(10) . + Articolul 228 (1) Societatea pe acțiuni se dizolvă: a) în cazul și în condițiile prevăzute la art. 153^24; ... b) în cazul și în condițiile prevăzute la art. 10 alin. (3) . ... (2) Prevederile alin. (1) lit. a) se aplică în mod corespunzător și societății cu răspundere limitată. + Articolul 229 (1) Societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur. (2) Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existentei societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic. (3) Dispozițiile alineatelor precedente se aplică și societăților în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni, dacă acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar. + Articolul 237 (1) La cererea oricărei persoane interesate, precum și a Oficiului Național al Registrului Comerțului; tribunalul va putea pronunța dizolvarea societății în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; ... b) acționarii/asociații au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut ori reședința cunoscută; ... c) nu mai sunt îndeplinite condițiile referitoare la sediul social, inclusiv ca urmare a expirării duratei actului care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social ori transferului dreptului de folosință sau proprietate asupra spațiului cu destinație de sediu social; ... d) a încetat activitatea societății sau nu a fost reluată activitatea după perioada de inactivitate temporară, anunțată organelor fiscale și înscrisă în registrul comerțului, perioadă care nu poate depăși 3 ani de la data înscrierii în registrul comerțului; ... e) societatea nu și-a completat capitalul social, în condițiile legii; ... f) societatea nu și-a depus situațiile financiare anuale și, după caz, situațiile financiare anuale consolidate, precum și raportările contabile la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, în termenul prevăzut de lege, dacă perioada de întârziere depășește 60 de zile lucrătoare; ... g) societatea nu și-a depus la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, în termenul prevăzut de lege, declarația că nu a desfășurat activitate de la constituire, dacă perioada de întârziere depășește 60 de zile lucrătoare. ... ... ... 10.4. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține următoarele: Dezlegarea problemei de drept sesizate prin recursul în interesul legii care a creat divergența de practică judiciară, vizând posibilitatea aplicării măsurii preventive a interdicției inițierii ori, după caz, suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, prevăzută de dispozițiile art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și în procedura specială instituită de Legea nr. 85/2014, este necesar a fi supusă unei abordări multiple care să valorifice, corelat, incidența dispozițiilor legale care reglementează domenii juridice diferite. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că problema de drept supusă dezlegării se află la confluența, prima facie, a legii de procedură penală și a celor ce guvernează societățile comerciale, iar aceasta se situează prioritar nu pe tărâmul principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, ci pe tărâmul concursului dintre mai multe legi. Prin urmare, analiza nu poate fi realizată exclusiv din perspectiva legii de procedură penală, ci trebuie să pornească de la interpretarea scopului diferitelor reglementări, rezultat din economia acestora sau din expunerea de motive a actelor normative, combinată, în caz de conflict sau de divergență, cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut perea. A admite că soluția la această problemă o reprezintă aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus echivalează cu o cercetare superficială a acesteia, iar simplul exemplu al cazului în care dizolvarea este dispusă ca pedeapsă complementară aplicată definitiv persoanei juridice, caz în care executarea pedepsei nu poate fi suspendată printr-o măsură preventivă luată într-un alt dosar, este suficient pentru a demonstra că textul nu reclamă o atare interpretare. De altfel, o analiză din perspectiva concursului dintre mai multe legi a fost realizată de instanța supremă prin Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, pronunțată într-o problemă asemănătoare, respectiv interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) , art. 102 alin. (8) și art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), prin care s-a stabilit că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014. Considerentele acestei decizii, care vizează o măsură procesuală cu caracter real, prezintă relevanță și în prezenta cauză, în care problema de drept a cărei dezlegare se solicită se referă la o măsură procesuală cu caracter personal. În motivarea soluției s-au arătat următoarele: 81. Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, «scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia». ... 82. Așadar, Legea nr. 85/2014 are două componente esențiale: una privind prevenirea insolvenței și cea de-a doua privind procedura insolvenței în scopul acoperirii pasivului debitoarei. ... 83. Sub cel de-al doilea aspect, care interesează în cauză, rezultă că procedura insolvenței este o procedură execuțională, concursuală și colectivă, desfășurată de «organele care aplică procedura» (așa cum sunt denumite chiar în titlul II capitolul I secțiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instanțele judecătorești (tribunalul, în primă instanță, și curtea de apel, în calea de atac - art. 41 și 43), judecătorul-sindic (care funcționează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar și lichidatorul judiciar (practicieni în insolvență, desemnați de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenței - art. 57-64). ... 84. În fine, procedura insolvenței este o procedură de executare silită concursuală și colectivă la care participă toți creditorii împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor, în modalitățile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014). ... 85. Procedura falimentului este procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45). ... 86. Cu alte cuvinte, procedura insolvenței (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelență, desfășurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voința debitorului în ceea ce privește modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanțelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar și în cazul reorganizării, de vreme ce și în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor și apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134-140). ... 87. Așadar, pornind de la analiza celor două instituții juridice aflate în concurs, respectiv măsura asigurătorie dispusă în procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflată în procedura insolvenței, și măsura de valorificare a bunurilor debitoarei în procedura insolvenței, trebuie făcute câteva distincții. ... 88. Așa cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2018, mai întâi trebuie avut în vedere faptul că dispozițiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, astfel cum reglementează dispozițiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar în materie penală, dacă această materie nu conține dispoziții contrare. ... 89. De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal are scopul de a împiedica sustragerea de către proprietar a bunurilor sale de la o eventuală valorificare silită sau, în sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor săi, precum și de a împiedica ascunderea, distrugerea, înstrăinarea acestor bunuri a căror executare silită s-ar putea face ulterior, după obținerea titlului executoriu (adică a hotărârii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse părții civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotărârii definitive privind confiscarea specială sau extinsă). Măsura asigurătorie în procesul penal constă în «indisponibilizarea» acestor bunuri (mobile sau imobile) - art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că debitorul nu mai poate dispune de bunăvoie de aceste bunuri până la momentul executării silite, efectul acestei măsuri fiind, prin excelență, unul preventiv, același ca măsura asigurătorie dispusă într-un proces civil. ... 90. Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenței nu reprezintă un act de dispoziție la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfășoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic și sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar. ... 91. Pe de altă parte, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate și insesizabilitate, așa cum reține Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 și 68), ceea ce conduce la concluzia că nu există nicio incompatibilitate între existența acestei măsuri și valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenței asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferențial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenței, aceștia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ai unor garanții care îi situează pe poziții privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014. (...) ... A. Atunci când măsura asigurătorie este instituită în vederea reparării prejudiciului părții civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare (...) 100. Consecința acestei măsuri constă în menținerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluționarea laturii civile a procesului penal, adică tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală, ce vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar și prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenței). ... 101. Când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparțin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menținut, dat fiind faptul că dispozițiile legii insolvenței nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce privește creanța unei părți civile din cadrul unui proces penal, față de ceilalți creditori din aceeași procedură. (...) ... 106. Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanța unei părți vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiție suspensivă, până la soluționarea acțiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acțiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenței, eventualele creanțe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obținute din acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169. ... 107. Așadar, textul de lege evidențiază intenția clară a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/împiedica derularea procedurii insolvenței până la soluționarea acțiunii civile din cadrul procesului penal, în condițiile în care o astfel de prelungire/suspendare/împiedicare pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare și ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalți creditori de a-și vedea acoperite creanțele într-un termen rezonabil, dar și pe aceea de a stabili caracterul de lege civilă aplicabilă și în procesul penal Legii nr. 85/2014. ... 108. Toate aceste dispoziții reglementează necesitatea continuării procedurii insolvenței, în baza regulilor sale specifice, în ciuda preexistenței sau apariției unei măsuri asigurătorii în procesul penal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă din nicio dispoziție legală reglementată de legea penală sau procesual penală sau de legea civilă, care să confere beneficiarului unei măsuri asigurătorii din procesul penal un titlu preferențial ce ar urma să se definitiveze în viitor, după obținerea unui titlu executoriu în urma soluționării acțiunii civile din procesul penal, partea civilă câștigătoare fiind cel mult un creditor chirografar care are același regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obișnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilitățile reglementate de legea specială, respectiv de Legea nr. 85/2014 ... ... ... Trecând la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, trebuie arătat că, din perspectiva legii procesual penale, măsurile preventive sunt definite ca măsuri procesuale cu caracter personal, de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. Referitor la persoana juridică, dispozițiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că măsurile preventive se iau „numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal“. Deși textul este diferit de cel corelativ din materia măsurilor preventive în cazul persoanei fizice, art. 202 din Codul de procedură penală statuând că măsurile preventive se iau „în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni“, în realitate, analizând fiecare dintre măsurile preventive aplicabile persoanei juridice, se observă că scopul urmărit este unul similar. În acest sens, se reține că măsurile preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice) și de art. 493 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală (interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale) urmăresc conservarea personalității juridice, astfel încât să se poată desfășura urmărirea penală și judecarea cauzei, iar la finalul procesului să poată fi angajată răspunderea penală. Cele două măsuri au ca scop împiedicarea sustragerii persoanei juridice de la urmărire penală sau judecată, pentru a se asigura atingerea finalității proprii a procesului penal, respectiv tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Întrucât prin lichidarea patrimoniului persoanei juridice nu se înțelege diminuarea acestuia, ci doar transformarea bunurilor în lichidități, fiind valorificat activul pentru satisfacerea creanțelor, nu se poate considera că măsurile preventive analizate previn și conservarea patrimoniului. Măsurile preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. c) și d) din Codul de procedură penală presupun interdicția de a efectua operațiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial al persoanei juridice sau insolvența acesteia și de a încheia anumite acte juridice, astfel că scopul lor este acela de conservare a patrimoniului persoanei juridice, pentru a preveni sustragerea de la executarea unei eventuale hotărâri de condamnare. În fine, măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, constând în interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea, are ca scop prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. Totodată, se reține că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri restrictive de drepturi, ce vizează în mod direct fie libertatea economică, fie dreptul de proprietate privată al acesteia, și au, similar măsurilor preventive aplicabile persoanei fizice, un caracter facultativ, excepțional, trebuind să corespundă principiilor necesității și proporționalității. În cazul măsurii preventive ce face obiectul analizei, pornind de la faptul că prin buna desfășurare a procesului penal se înțelege împiedicarea sustragerii de la urmărire penală sau judecată, precum și de la împrejurarea că nu există o interdicție legală de dizolvare sau de lichidare incidentă pentru simplul considerent că o persoana juridică este cercetată penal [art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nerealizând o prevenție generală], concluzia ce se impune este că, prin instituirea acesteia, se urmărește prevenirea unui comportament fraudulos prin care se tinde la eludarea răspunderii penale. Concluzia este susținută și de cerința de necesitate a măsurii preventive a interdicției de dizolvare și lichidare. În mod evident, un comportament impus de lege, cum este cel prevăzut de art. 66 din Legea nr. 85/2014, nu poate fi unul care să conducă la luarea vreunei măsuri preventive. În strânsă legătură cu măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt și dispozițiile art. 495 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social“. În urma unei astfel de comunicări, organul judiciar trebuie să analizeze dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pentru a se dispune o astfel de măsură. Aceasta, întrucât în cazul procedurilor de lichidare și de dizolvare există ipoteze în care acestea nu au caracter voluntar. În ceea ce privește Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, aceasta instituie o procedură execuțională specială, aplicabilă cu prioritate ori de câte ori o societate comercială ori altă entitate - persoană juridică - se află în insolvență, conținând dispoziții legale de la care nu se poate deroga. Aceasta, întrucât dispozițiile Legii nr. 85/2014 nu au caracter supletiv, ci dimpotrivă, imperativ, fiind edictate în apărarea unui interes general, anume acoperirea pasivului unei societăți comerciale, concomitent, în măsura posibilului, cu acordarea unei șanse de redresare acestui actor de pe piața economică și, odată activată una dintre procedurile pe care aceste dispoziții legale le prevăd, ele impun tuturor participanților la procedură prescripții obligatorii. Procedura insolvenței este una execuțională, concursuală, colectivă, egalitară și creează cadrul unic în care să se poată valorifica toate creanțele înregistrate la masa credală, desfășurată strict sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, iar excepțiile de la rigorile acestei proceduri sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține că procedura insolvenței nu reprezintă o alegere pentru debitor, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuând că: „debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.“ Nerespectarea acestei obligații este sancționată în art. 240 din Codul penal, potrivit căruia constituie infracțiunea de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență. Astfel cum s-a arătat anterior, dispozițiile care reglementează măsurile preventive vizează conduita suspectei sau inculpatei persoană juridică, care trebuie limitată în așa fel încât să nu fie aptă a zădărnici demersurile de tragere a acesteia la răspundere penală. Măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, astfel că, în ceea ce o privește pe societatea comercială în discuție, aceasta este vizată de interdicția de inițiere a procedurii de dizolvare ori de lichidare. Or, această interdicție este în totală contradicție cu obligația legală de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenței și a cărei neîndeplinire atrage răspunderea penală a reprezentantului persoanei juridice. Pe de altă parte, cu referire la sintagma „procedura de dizolvare și de lichidare“ a persoanei juridice se impun următoarele precizări: Astfel, în economia Legii nr. 31/1990 se poate vorbi despre o „procedură“ care are drept scop dizolvarea, lichidarea și încetarea personalității juridice a unei societăți comerciale, procedură voluntară ori pusă la dispoziția unor persoane interesate ori autorizate în condițiile dispozițiilor art. 227-229 și art. 237, coroborate cu dispozițiile art. 252-270^2 din Legea nr. 31/1990, în care sunt prevăzute condițiile dizolvării pe tipuri de societăți, modalitățile dizolvării, titularii cererii de dizolvare, precum și modalitatea în care se derulează, subsecvent dizolvării, operațiunile de lichidare și efectele acesteia asupra patrimoniului social și asupra personalității juridice a societății. În schimb, în regimul Legii nr. 85/2014 dizolvarea, lichidarea și radierea societății comerciale nu se constituie într-o veritabilă „procedură“, ci reprezintă efectul legal al deschiderii procedurii insolvenței, mai precis efectul falimentului asupra societății, care, până la închiderea procedurii și la radiere, își păstrează o capacitate de folosință limitată la operațiunile lichidării. Rezultă, așadar, că în condițiile Legii nr. 85/2014 persoana juridică nu poate iniția procedura de dizolvare ori de lichidare, dizolvarea și lichidarea nu se dispun din voința persoanei juridice, ci pentru că sunt impuse de dispozițiile legale din această materie. Similar concluziei din Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât timp cât procedura insolvenței nu reprezintă un act de dispoziție la îndemâna persoanei juridice debitoare, nu se poate considera că pe această cale se urmărește sustragerea de la răspunderea penală. În acest context, se poate aprecia cu just temei că exprimarea din textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la procedura de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, nu este întâmplătoare, ea găsindu-și acoperire doar în Legea nr. 31/1990, care reglementează o astfel de procedură. În ceea ce privește cea de a doua ipoteză a art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, dacă textul de lege ar fi extins și în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, aceasta ar avea în vedere nu conduita persoanei juridice suspecte sau inculpate, debitoare în procedura insolvenței, ci conduita judecătorului-sindic, întrucât dispoziția preconizată cu titlu de măsură preventivă se referă la suspendarea procedurii de dizolvare și/sau de lichidare, ceea ce presupune un proces execuțional pendinte. În acest punct de analiză se reține că deschiderea procedurii falimentului, în oricare dintre modalitățile prevăzute de Legea nr. 85/2014, are ca efect dizolvarea societății falite, cu consecința trecerii la valorificarea bunurilor acesteia și a păstrării unei capacități de folosință restrânse la operațiunile lichidării. Ca urmare, trecerea la faliment, în oricare dintre modalitățile prevăzute de Legea nr. 85/2014, nu îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea, ci obligația de a proceda, după verificarea îndeplinirii condițiilor din dispozițiile legale incidente, la luarea măsurilor ce se cuvin, subsecvente trecerii la faliment. Singurul în măsură să statueze asupra condițiilor de aplicare a procedurii de insolvență, sub toate aspectele specifice speței, este judecătorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerințe a unei alte instanțe. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că nu există nicio dispoziție în Legea nr. 85/2014 care să prevadă posibilitatea ca judecătorul-sindic să suspende judecata în această procedură. Dimpotrivă, întreaga procedură se caracterizează prin celeritate, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevăzând că organele care aplică procedura insolvenței „trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea, în condițiile legii, a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni“. Prin derogare de la dispozițiile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic - art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Întreaga procedură trebuie să fie un flux continuu și neîntrerupt de acte juridice, operațiuni și procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanțelor^1. ^1 Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.901/1/2016, a Completului de 5 judecători.^ Pe de altă parte, făcând o analiză de ansamblu a dispozițiilor legale care prevăd posibilitatea suspendării judecății unei cauze (civilă, penală sau de orice altă natură), se constată că, exceptând situația în care măsura este impusă de instanța civilă chemată să se pronunțe asupra unei cereri de strămutare, legiuitorul nu a reglementat nicio altă situație în care suspendarea este dispusă de către un alt organ judiciar decât cel învestit cu soluționarea dosarului (în fond sau în calea de atac). Întotdeauna competența exclusivă de a lua această măsură aparține judecătorului cauzei, iar o dispoziție contrară nici nu ar putea exista, întrucât ea ar fi în contradicție flagrantă cu prevederile art. 21 din Constituția României, ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Așadar, judecătorul penal nu poate să suspende judecarea unui dosar civil (sau de orice altă natură), măsura putând fi dispusă doar de către judecătorul cauzei civile și doar atunci când există o dispoziție legală (imperativă sau facultativă) care statuează în acest sens. Or, așa cum s-a arătat, nu există o prevedere care să confere judecătorului-sindic posibilitatea de a suspenda procedura ca urmare a unei măsuri preventive dispuse față de persoana juridică debitoare. Dacă s-ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze și dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, s-ar fi reglementat legislativ luarea deciziei de suspendare de către judecătorul-sindic învestit cu soluționarea cauzei (ca urmare a soluției instanței penale) și, totodată, întreaga procedură din perioada suspendării (atribuțiile lichidatorului judiciar, ale judecătorului-sindic și ale creditorilor, modalitatea de asigurare a pazei activelor debitorului, gestionarea contabilității, suportarea costurilor etc.). De asemenea, similar altor situații în care dispozițiile organului de urmărire penală/instanței penale vatămă drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de părți sau participanți în procesul penal, iar aceștia au posibilitatea recunoscută de lege să le conteste [ex. art. 250 alin. (1) , art. 250^1 alin. (1) , art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală etc.], legiuitorul ar fi prevăzut garanții corespunzătoare și pentru creditorii din procedura insolvenței (terți față de procesul penal). Forțarea menținerii unei activități economice, în condițiile în care aceasta nu mai generează profit și devine chiar producătoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării - bunuri care își diminuează valoarea sau care devin greu de vândut - reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al terților, creanța lor reprezentând un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale^2. Tot o valoare patrimonială protejată pe tărâmul aceluiași articol îl reprezintă și dreptul creditorului de a executa silit garanțiile constituite contractual în favoarea sa, astfel că imposibilitatea acestora de a-și valorifica garanțiile ridică probleme din aceeași perspectivă. ^2 A. R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea interdicției inițierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței, www.juridice.ro. Or, art. 493 din Codul de procedură penală prevede garanții doar pentru persoana juridică supusă măsurii preventive. Terții afectați în mod direct de această măsură nu participă în procesul penal, nu au posibilitatea de a contesta măsura preventivă, nu au o predictibilitate în privința duratei totale a acesteia (nu există durată maximă totală prevăzută de lege, aceasta putând fi menținută până la finalul procesului penal), nu pot beneficia de nicio recuperare a prejudiciului rezultat din suspendarea procedurii. În mod evident, dată fiind natura încălcărilor, dacă legiuitorul ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze și dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, ar fi reglementat în mod expres o procedură într-o manieră care să înlăture toate impedimentele arătate. În același timp, o interpretare în acest sens contrar încalcă toate dispozițiile și principiile anterior expuse, conducând la luarea măsurii pentru a „preveni“ un comportament impus de lege și aflat sub controlul de legalitate al unui judecător, la obligarea judecătorului-sindic de a se supune unei măsuri dispuse de instanța penală, încălcându-se dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale art. 21 din Constituția României, dreptul de proprietate al terților, creditori în procedura falimentului, precum și dreptul acestora la un proces echitabil. De asemenea, în condițiile în care textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face referire generală la interdicția de inițiere a procedurii de dizolvare ori lichidare, fără a distinge între titularii cererii de deschidere a procedurii, se poate reține efectul prejudiciabil al aplicării măsurii preventive analizate și asupra debitorului, din perspectiva Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului. Astfel, prezintă relevanță considerentele nr. 3, nr. 6 și nr. 85 ale directivei, în care, analizându-se cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de insolvență, se pune accent pe durata excesivă a procedurilor de insolvență (efect dilatoriu având și măsura preventivă ale cărei interpretare și aplicare sunt deduse judecății de față, întrucât nu există previzibilitatea duratei sale) și pe efectul nociv al acesteia asupra șanselor de redresare a activității debitorilor, fie chiar și în modalitatea lichidării vechii activități, ceea ce se poate realiza, în condițiile Legii nr. 85/2014, în cadrul procedurii simplificate deschise la cererea debitorului. Nu în ultimul rând se cuvine relevat și faptul că, dacă efectele aplicării art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ar fi extinse și asupra procedurii insolvenței, în cazul în care la sfârșitul procesului penal s-ar admite acțiunile civile formulate de persoane care nu s-au înscris în condițiile art. 102 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014 la masa credală, drepturile stabilite în favoarea acestora prin hotărârea penală nu vor putea fi valorificate împotriva debitoarei, iar măsura preventivă nu își va găsi finalitatea. Aceasta, întrucât, în lipsa înscrierii la masa credală a acestor participanți din procesul penal, judecătorul-sindic se află în imposibilitate legală de a repune în discuție tabelul creanțelor, care s-a definitivat în lipsa acestor creditori ale căror drepturi au fost stabilite abia ulterior, în procesul penal. În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 139/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016), este de arătat că instanța de contencios constituțional nu a analizat problema ce face obiectul recursului în interesul legii, ci inexistența unei durate maximale a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, iar considerentele pe care se bazează nu prezintă suficiente aspecte comune cu chestiunea de drept supusă interpretării în prezenta cauză. În motivarea hotărârii respective, Curtea Constituțională a arătat, doar cu caracter general, că măsurile luate de stat pentru a asigura un climat de ordine și încredere la nivel economic „nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertății comerțului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se încadrează și dispozițiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate față de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului comercial și, pentru a asigura acel climat de ordine și încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive față de operatorii economici care înregistrează disfuncționalități“ (paragraful 45). Or, luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în procedura insolvenței are un efect contrar. Astfel cum corect s-a subliniat în doctrină^3, „obligarea“ unei persoane juridice să „supraviețuiască“ în asemenea condiții contravine în mod evident principiului esențial al comerțului, care este acela de a obține profit, precum și spiritului în care a fost redactată Legea nr. 85/2014, procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecția debitorului, dar și a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia. ^3 A. R. Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2020, pag. 488. ...