Decizia ÎCCJ nr. 26/2021 (RIL)Punctul 9

9. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 9.1. Analiza condițiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că această primă condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudența atașată actului de sesizare, care relevă soluționarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemei de drept care face obiectul judecății, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) și art. 472 din Codul de procedură penală. ... 9.2. Dispozițiile legale supuse interpretării și aplicării unitare Legea nr. 78/2000 + Capitolul III Infracțiuni + Secţiunea 1 Categorii de infracțiuni + Articolul 5 (1) În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal. (2) În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10-13. (3) Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 18^1-18^5, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene. + Secţiunea a 2-a Infracțiuni de corupție + Articolul 6 Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influență, prevăzută la art. 291 din Codul penal, și cumpărare de influență, prevăzută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispozițiile art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător. (...) + Secţiunea a 3-a Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (...) + Articolul 13^2 În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. (...) + Capitolul IV Dispoziții procedurale (...) + Secţiunea a 2-a Dispoziții speciale privind descoperirea și urmărirea infracțiunilor (...) + Articolul 24 Persoanele prevăzute la art. 1 lit. e) , care cunosc operațiuni ce antrenează circulația de capitaluri sau alte activități, prevăzute la art. 1, privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea, au obligația să sesizeze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare a săvârșirii infracțiunii ori organele de control, abilitate de lege. Codul penal + Articolul 297 Abuzul în serviciu (1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/ SIDA. + Articolul 308 Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane (1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. (2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 + Articolul 13 (1) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; ... b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 și 294 din Codul penal. ... (2) Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție. (3) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. (4) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1) -(3) . (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă. (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1) -(3) , săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate. ... 9.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține următoarele: Problema de drept care a generat practica neunitară constă, în esență, în a se stabili dacă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, determinarea competenței de instrumentare a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, se realizează numai în raport cu primul criteriu instituit de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, respectiv cel referitor la paguba materială cauzată prin săvârșirea infracțiunii, fără a fi incident și cel de-al doilea criteriu referitor la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție. Dispozițiile legale care reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție sunt cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. Legea nr. 78/2000 și Codul penal reglementează, prin norme de drept material substanțial, infracțiunile care, în raport cu criteriile prevăzute de art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, sunt date în competența Direcției Naționale Anticorupție. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție are, printre alte atribuții, „efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și în prezenta ordonanță de urgență, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție“. Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002: „Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.“ Textul legal enunțat stabilește două criterii în raport cu care se determină competența de efectuare a urmăririi penale de către Direcția Națională Anticorupție, ambele valorice și care, alături de criteriul impus de art. 13 alin. (1) lit. b) din același act normativ, referitor la calitatea persoanelor, corespund necesității ca numai anumite infracțiuni din cele prevăzute de Legea nr. 78/2000 și numai infracțiunile de mare corupție să fie date în competența acestei structuri specializate. Prima teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 stabilește competența de efectuare a urmăririi penale Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, cu condiția ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro și aceasta indiferent de calitatea persoanelor care le săvârșesc. A doua teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 atribuie competența de efectuare a urmăririi penale Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile de corupție, atunci când, indiferent de calitatea persoanei, valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Este esențial a se observa că art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, referindu-se la infracțiunile care sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, operează cu două noțiuni distincte, respectiv „infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare“ și „infracțiune de corupție“. Expresia „infracțiune de corupție“ o regăsim și în art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, normă care instituie o altă condiție în raport cu care se determină competența Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile de corupție, cea referitoare la calitatea persoanelor care săvârșesc astfel de infracțiuni și care, de asemenea, limitează competența structurii specializate doar la infracțiunile de mare corupție. Atât a doua teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, cât și art. 13 alin. (1) lit. b) din același act normativ operează și cu noțiunea de „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“ și care, așa cum am evidențiat, constituie chiar criteriul avut în vedere de legiuitor pentru atribuirea competenței Direcției Naționale Anticorupție numai pentru anumite infracțiuni de corupție. Art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 stabilește că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, fără să se prevadă vreun anumit criteriu. Faptul că în norma procesual penală nu s-a prevăzut niciun criteriu de determinare a competenței impune concluzia că toate infracțiunile din această categorie sunt date în competența structurii specializate. Prin art. 13 alin. (3) din actul normativ mai sus menționat se stabilește că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la art. 246, 297 și 300 din Codul penal, cu condiția ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Se observă că legiuitorul a impus ca, și pentru aceste infracțiuni reglementate în Codul penal, atribuirea competenței structurii de parchet specializate să aibă la bază criteriul pagubei materiale. Dispozițiile legale reliefate uzitează noțiunile de „infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene“ și de „pagubă materială“. Se poate concluziona că nu toate infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 au fost trecute în competența Direcției Naționale Anticorupție, ci numai acelea care, potrivit art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, sunt trecute în competența Direcției Naționale Anticorupție ca urmare a săvârșirii lor în condițiile prevăzute în acest articol sau la care acesta face trimitere. Clarificarea problemei de drept sesizate impune lămurirea noțiunilor cu care textul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 operează. Necesitatea acestui demers rezultă din împrejurarea că s-au exprimat opinii în sensul că teza a II-a a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 are în vedere toate infracțiunile din Legea nr. 78/2000, fără a face distincție între infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție, astfel încât nu se aplică exclusiv infracțiunilor de corupție, limitativ prevăzute în secțiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000. Astfel, în paragraful 42 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituțională, referindu-se la Legea nr. 78/2000, a statuat că acest act normativ „constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii.“ Infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele reglementate în capitolul III secțiunea 1 denumit: „Categorii de infracțiuni“ prin art. 5, potrivit căruia: (1) În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal. (2) În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10-13. (3) Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 18^1-18^5, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene. Prima categorie de infracțiuni reglementată prin dispoziția legală enunțată este cea a infracțiunilor de corupție ce sunt prevăzute în art. 6 din secțiunea a 2-a intitulată „Infracțiuni de corupție“ din capitolul III, și anume infracțiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influență, prevăzută la art. 291 din Codul penal, și cumpărare de influență, prevăzută la art. 292 din Codul penal. Codul penal din 1968 a reglementat în titlul VI al părții speciale infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege. Acest titlu era structurat în patru capitole: „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul“ (capitolul I - art. 246-258); „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției“ (capitolul II - art. 259-272); „Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate“ (capitolul III - art. 273-278); „Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege“ (capitolul IV - art. 279-281). Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, reglementează în titlul V al părții speciale „Infracțiunile de corupție și de serviciu“, acesta fiind structurat în două capitole: capitolul I - „Infracțiuni de corupție“ (art. 289-294) și capitolul II - „Infracțiuni de serviciu“ (art. 295-309), astfel încât, în prezent, există în Codul penal o delimitară clară a infracțiunilor de corupție de cele de serviciu. Infracțiunile prevăzute de art. 6 secțiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000 sunt reglementate în capitolul I - „Infracțiuni de corupție“ (art. 289-294) din Codul penal, iar infracțiunea prevăzută de art. 297 din Codul penal, ce constituie suportul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, se află în capitolul II - „Infracțiuni de serviciu“ (art. 295-309) din Codul penal. Raportat la această nouă reglementare, care separă infracțiunile de corupție de infracțiunile de serviciu și totodată uzitează sintagma de „infracțiune de corupție“, devine evidentă identitatea între noțiunea de infracțiune de corupție, cu care operează Codul penal, și noțiunea de infracțiune de corupție ce se regăsește atât în Legea nr. 78/2000, cât și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. Relevantă este și împrejurarea că, odată cu punerea în aplicare a noului Cod penal, prin art. 79 din Legea nr. 187/2012 a fost modificată și Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, prevăzându-se la art. 5 că „în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal“, fiind infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10-13. De asemenea, în alin. (3) al aceluiași text normativ se precizează că „dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 18^1-18^5, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene“. Considerentele prezentate impun cu evidență, din această perspectivă, punctul de vedere potrivit cu care noțiunea de „infracțiune de corupție“ din art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 se referă exclusiv la infracțiunile reglementate în capitolul I - „Infracțiuni de corupție“ din titlul V al părții speciale „Infracțiunile de corupție și de serviciu“ din Codul penal. Cea de-a doua categorie de infracțiuni la care face trimitere art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 este reprezentată de infracțiunile reglementate prin art. 10-13 secțiunea a 3-a capitolul III din aceeași lege, intitulată „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“. Legea nr. 78/2000, în varianta inițială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cuprindea în secțiunea a 3-a a capitolului III, cu denumirea marginală „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“, articolele 10-16. Ulterior, articolul 13^2 a fost introdus în cuprinsul secțiunii a 3-a a capitolului III din Legea nr. 78/2000 prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004. Dispozițiile art. 13^2 au fost modificate prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, motivat de faptul că, în prezent, în art. 297 din Codul penal, cu denumirea marginală „Abuzul în serviciu“, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 și 248) în Codul penal din 1969. Legiuitorul nu a realizat o corelare a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, acesta nefiind modificat astfel încât să includă în categoria infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și infracțiunile prevăzute de art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 și de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Art. 13^2 prevede că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Ambele infracțiuni la care face trimitere textul legal enunțat sunt incluse în capitolul II - „Infracțiuni de serviciu“ (art. 295-309) al titlului V al părții speciale „Infracțiunile de corupție și de serviciu“ din Codul penal, intenția legiuitorului fiind, fără echivoc, de a separa cele două categorii de infracțiuni. Astfel, dacă art. 6 din secțiunea a 2-a capitolul III din Legea nr. 78/2000 face trimitere la infracțiuni ce se regăsesc în capitolul I din Codul penal, ambele acte normative identificând aceste infracțiuni ca fiind infracțiuni de corupție, art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se referă la infracțiuni reglementate în capitolul II din Codul penal ca infracțiuni de serviciu. Păstrând distincția, Legea nr. 78/2000 reglementează această infracțiune într-o altă secțiune decât cea a infracțiunilor de corupție, secțiunea a 3-a, uzitând, la rândul ei, o terminologie diferită pentru identificarea grupului de infracțiuni în care a fost inclusă infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, respectiv infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție. Procesul legislativ permanent de corelare a normelor de drept material substanțial din Codul penal și din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, și a acestora cu cele de drept procesual penal, pe de altă parte, precum și unitatea de terminologie folosită în cele trei acte normative exclud ca noțiunea de infracțiune de corupție să primească o semnificație diferită în interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. O a treia categorie de infracțiuni la care face trimitere art. 5 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 este cea a infracțiunilor reglementate prin art. 18^1-art. 18^5 din secțiunea a 4^1-a intitulată „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene“. Analiza corelată a dispozițiilor de drept material substanțial și a celor de drept procesual penal, pe cele trei paliere, Legea nr. 78/2000,Codul penal și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002, inclusiv prin trimitere la modificările legislative, impune cu evidență concluzia că Legea nr. 78/2000 reglementează trei mari categorii de infracțiuni, cele prevăzute în art. 5, și, important în ceea ce privește problema de drept sesizată, că în stabilirea competenței Direcției Naționale Anticorupție prin art. 13 din actul normativ menționat s-a avut în vedere aceeași clasificare a infracțiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Valorificând considerentele mai sus prezentate, se constată că, pentru infracțiunile de corupție, legiuitorul, în mod explicit, prin menționarea expresă a sintagmei „infracțiune de corupție“, a reglementat, prin art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, un criteriu de determinare a competenței Direcției Naționale Anticorupție, și anume valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul acestor infracțiuni. Concluzia este susținută și de faptul că, într-o succesiune logică, prin aceeași tehnică legislativă, utilizarea expresiei „infracțiunilor de corupție“ a reglementat în art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 un alt criteriu de atribuire a competenței Direcției Naționale Anticorupție pentru aceste infracțiuni atunci când cel prevăzut în art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu poate fi valorificat. Împrejurarea că în norma procesual penală nu se regăsește menționată expres infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, infracțiune din categoria infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, nu este de natură să conducă la o concluzie contrară întrucât, așa cum vom evidenția, acesteia, ca infracțiune de rezultat, îi este aplicabil criteriul general reglementat prin art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. Practica instanțelor de judecată a relevat punctul de vedere potrivit cu care prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“, în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite nu numai prin comiterea infracțiunii de corupție, ci și prin săvârșirea infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, astfel încât acest criteriu de determinare a competenței Direcției Naționale Anticorupție este aplicabil și acestor infracțiuni. Astfel, instanțele au apreciat că, dacă „folosul necuvenit“ obținut de funcționarul public pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competența de a efectua urmărirea penală revine Direcției Naționale Anticorupție. Se constată că semnificația sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“ din art. 13 alin. (1) lit. a) , teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, precum și cea din art. 13 alin. (1) lit. b) din aceeași ordonanță de urgență nu este aceeași cu expresia „folos necuvenit“ ce se regăsește în conținutul infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și, în consecință, norma de drept procesual penal nu este incidentă în raport cu infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Astfel, caracteristic infracțiunilor de corupție este faptul că una din condițiile pe care trebuie să o îndeplinească acțiunea care constituie elementul material este aceea că trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin expresia „alte foloase“ se înțelege orice fel de avantaje patrimoniale, cum ar fi, de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestații de servicii în mod gratuit etc., dar și nepatrimoniale. Pentru întregirea elementului material al infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 din Codul penal este necesar ca acțiunile de pretindere, primire sau acceptarea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Din aceeași perspectivă, la infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 din Codul penal, promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. În mod asemănător, acțiunile prin care se realizează elementul material al infracțiunii de trafic de influență prevăzute de art. 291 din Codul penal, și anume pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii, trebuie să se refere la sume de bani sau la alte foloase. Totodată, infracțiunea de cumpărare de influență prevăzute de art. 292 din Codul penal constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase. În art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, ca de altfel și în art. 13 alin. (1) lit. b) din aceeași ordonanță de urgență, legiuitorul utilizează chiar expresia prin care se identifică condiția pe care trebuie să o îndeplinească acțiunile prin care se realizează elementul material al infracțiunilor din capitolul I titlul III al părții speciale din Codul penal, de a avea ca obiect bani sau alte foloase, și anume „valoarea sumei sau a bunului (...)“. Argumentele prezentate conduc cu evidență la concluzia că sintagma „obiectul infracțiunii de corupție“ nu se referă la obiectul material al acesteia, de altfel, aceste infracțiuni nici nu au un asemenea obiect, ci la obiectul acțiunilor prin care se realizează elementul material, ca și condiție de întrunire a trăsăturilor de tipicitate. O concluzie contrară nu poate fi primită întrucât numai în cazul infracțiunilor de corupție, strict identificate în secțiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000, expresia „bani sau alte foloase“ poate fi alăturată noțiunii de „obiect“. Astfel, la infracțiunile prevăzute de art. 10 și art. 12 din Legea nr. 78/2000, expresia „bani, bunuri sau alte foloase necuvenite“ este asociată scopului urmărit de făptuitor pentru a indica, pe latura subiectivă, forma de vinovăție cu care se comite fapta, intenția calificată prin scop. Specific acestor infracțiuni este faptul că latura subiectivă include în structura sa ca formă de vinovăție intenția, care este calificată prin scop. Scopul prevăzut de lege este obținerea unor avantaje sub formă de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite în beneficiul făptuitorului sau al unei terțe persoane. Scopul trebuie să existe, nefiind necesară realizarea lui efectivă. Particular, la infracțiunea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 78/2000, care operează doar cu noțiunea de „foloase necuvenite“, aceasta este folosită pentru a caracteriza acțiunea prin care se realizează elementul material, în întregirea laturii obiective, prin sintagma „dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit“. Art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde expresia „bani, bunuri sau alte foloase necuvenite“. În stabilirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 relevante sunt considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 13^2 din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale. Astfel, în considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele: 31. (…) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal întregește conținutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prima dispoziție legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiția referitoare la obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziții este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârșite întrunesc toate elementele de structură ale conținutului variantei-tip descrise de art. 297 din Codul penal. ... 32. Astfel, Curtea constată că situația premisă ce stă la baza infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenței infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiției speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiția ca subiectul activ al infracțiunii să fi obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. ... Reținem astfel că la infracțiunea prevăzută de art. 13^2, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia precitată, sintagma „dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit“ reprezintă una din urmările imediate ale infracțiunii alături de urmarea imediată ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal, neputând fi asociată noțiunii de obiect al infracțiunii. Noțiunea de folos necuvenit în referire la infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 a fost analizată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, precitată, instanța de contencios constituțional reținând: 33. (...) Curtea observă că această concluzie este susținută și de faptul că în jurisprudența sa, analizând constituționalitatea noțiunii de «folos necuvenit», nu a realizat o suprapunere a elementului «pagubă» (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de «folos necuvenit» (regăsit în dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noțiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. (…) ... În esență, s-a stabilit că noțiunea de folos necuvenit nu se identifică cu cea de pagubă materială și totodată că, uneori, aceasta se poate converti într-un folos necuvenit, însă, și în acest ultim caz obținerea unui folos necuvenit își menține caracterul de condiție referitoare la urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. Deosebit de infracțiunile de corupție, infracțiunea reglementată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată constând atât în urmarea caracteristică infracțiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal, cât și din urmarea imediată reglementată prin art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Urmarea imediată a infracțiunii reglementate prin art. 297 din Codul penal în varianta tip și atenuată constă în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a intereselor legale ale persoanei. Paguba reprezintă o pierdere de natură patrimonială, cuantificabilă. În varianta agravată urmarea imediată constă în producerea unor consecințe deosebit de grave astfel cum sunt definite prin art. 183 din Codul penal. Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este necesar să se producă urmarea specifică, alături de cea prevăzută de art. 297 din Codul penal, și anume obținerea de către funcționarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit. Prima teză a art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează un criteriu general de determinare a competenței Direcției Naționale Anticorupție, și anume paguba materială, criteriu aplicabil numai infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, a căror urmare imediată constă într-o pagubă materială, cuantificabilă, cu excepția celor reglementate prin art. 18^1-18^5 din legea precitată pentru care, așa cum am evidențiat, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, prin art. 13 alin. (2) , stabilește că sunt în competența structurii specializate, indiferent de valoarea pagubei. Infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, atunci când urmarea imediată, caracteristică infracțiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal, constă într-o pagubă materială, dar și în situația în care folosul obținut este echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, este caracterizată ca fiind o infracțiune de rezultat, astfel încât în stabilirea competenței Direcției Naționale Anticorupție va fi incident criteriul general reglementat prin art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. În considerarea tuturor argumentelor prezentate, concluzia care se impune este aceea că în categoria infracțiunilor de corupție nu poate fi inclusă infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 ca infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție și totodată că noțiunea de „folos necuvenit“ nu poate fi asociată cu expresia „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“. Totodată, caracteristica infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 de a fi o infracțiune de rezultat determină doar incidența criteriului prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) prima teză din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, în stabilirea competenței. În consecință, în situația în care infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție. ... ...