Decizia CCR nr. 17/2015Paragraful 8

6. Pe de altă parte se arată că prin dispoziţiile art. 10 din lege Serviciul Român de Informaţii este desemnat autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice, calitate în care asigură coordonarea tehnică, organizarea şi executarea activităţilor ce privesc securitatea cibernetică a României. În vreme ce Uniunea Europeană propune în proiectul de Directivă NIS (Network and Information System) ca instituţiile care se ocupă de domeniul securităţii cibernetice să fie "organisme civile, care să funcţioneze integral pe baza controlului democratic, şi nu ar trebui să desfăşoare activităţi în domeniul informaţiilor", Parlamentul României acordă acces nelimitat şi nesupravegheat la toate datele informatice deţinute de persoane de drept public şi privat unor instituţii care nu îndeplinesc niciuna din condiţiile de mai sus. Faptul că în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale aceasta a declarat neconstituţionalitatea a două legi care, în esenţă, încălcau aceleaşi drepturi ca şi legea supusă în prezent controlului constituie un motiv serios pentru o dezbatere reală a implicaţiilor Legii securităţii cibernetice şi, într-un cadru mai larg, a echilibrului dintre drepturile individuale şi securitatea naţională pe care România trebuie îl asigure prin sistemul său legal. Autorii sesizării susţin că posibilitatea accesării fără mandat judecătoresc a datelor electronice provenind de la orice computer, indiferent de proprietarul său, este o ingerinţă nejustificată în dreptul la protecţia corespondenţei, adică în dreptul la viaţă privată, drept garantat de art. 26 şi 28 din Constituţie. O astfel de ingerinţă nu numai că nu este necesară într-o societate democratică, dar ea are tocmai efectul contrar: subminează esenţa societăţii democratice. Astfel, sub pretextul protecţiei împotriva atacurilor cibernetice, orice fel de date pot fi accesate la bunul plac al puterii executive, fără existenţa vreunui control al societăţii civile.