Decizia CCR nr. 712/2014Paragraful 29

15. Tot dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că, potrivit art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1969, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată puteau dispune următoarele patru categorii de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă. Dintre acestea, reţinerea şi arestarea preventivă erau măsuri privative de libertate, iar obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara restrângeau libertatea de circulaţie a învinuitului sau a inculpatului, fără a pune în discuţie libertatea individuală a persoanei. Potrivit art. 145 alin. 1^1 din Codul de procedură penală din 1969, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea învinuitul sau inculpatul era obligat să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; şi d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Iar, conform alin. 1^2 al aceluiaşi articol, organul judiciar care a dispus măsura putea impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata acesteia să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. Potrivit art. 145^1 alin. 2 din acelaşi cod, obligaţiile anterior enumerate erau dispuse cu titlu obligatoriu, în cazul celor prevăzute la art. 145 alin. 1^1, sau atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată considera necesar, în cazul celor reglementate la art. 145 alin. 1^2, şi în cazul luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.