Decizia CCR nr. 669/2014Paragraful 27

19. Curtea constată că Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De asemenea, părinţii au dreptul de a-şi ţine departe copiii de convingeri religioase. Însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumându-şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor. Rezultă că, pe de o parte, există o obligaţie negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 şi art. 32 din Constituţie. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de aşi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei. Aşa fiind, numai după exprimarea dorinţei elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, de a-şi însuşi prin studiu preceptele specifice unui anumit cult religios intervine obligaţia pozitivă a statului de a asigura cadrul necesar menţionat. În adoptarea reglementărilor sale în domeniul învăţământului, legiuitorul trebuie să ţină seama de faptul că art. 29 alin. (6) din Constituţie garantează dreptul la învăţământul religios şi nu obligaţia de a frecventa cursuri de religie. Sub acest aspect, manifestarea liberă a opţiunilor implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau refuzul expres. Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul învăţământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este prezumată ca manifestând deja opţiunea de a studia, fiind nevoită să acţioneze ulterior pentru excluderea sa din grupul de studiu. Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o constrângere a persoanei în manifestarea unei opţiuni, ceea ce de plano, contravine libertăţii conştiinţei consacrată de Constituţie.