Decizia CCR nr. 579/2014Paragraful 26

21. Din această perspectivă, Curtea observă că situaţia celor care formulează cerere de chemare în judecată pentru constatarea nulităţii unui act în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu este similară situaţiei terţilor vătămaţi într-un drept sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Astfel, destinatarii Legii nr. 10/2001 au avut posibilitatea cunoaşterii termenului de prescripţie reglementat iniţial de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 45 alin. (5) ca urmare a republicării legii] actul normativ fiind publicat iniţial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 (mai mult, termenul de prescripţie a fost prelungit succesiv cu câte trei luni, în total cu şase luni în raport cu data intrării în vigoare a legii, actele normative anterior menţionate prin care s-a prelungit termenul fiind publicate, de asemenea, în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, terţii afectaţi de termenul de prescripţie prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu se aflau în aceeaşi situaţie. Actul administrativ unilateral cu caracter individual ce nu le era adresat, dar care îi vătăma, nu era supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu aveau posibilitatea reală de a-i cunoaşte existenţa la data emiterii şi de a-l ataca. Aşa fiind, Curtea observă că nu pot fi primite susţinerile autorului privind admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege criticat pentru aceleaşi motive pe care s-a întemeiat Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007.