Decizia ÎCCJ nr. 19/2023 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară este în sensul admisibilității sesizării, aceasta întrunind condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar, cu privire la fondul chestiunii de drept, în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanța de apel nu are posibilitatea legală ca, reținând că sunt îndeplinite condițiile de acordare a liberării condiționate, în raport de pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanță, ca urmare a operațiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății și pedepse anterior aplicate pentru infracțiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiționată, în situația în care instanța de fond nu a examinat o atare posibilitate. Ministerul Public a susținut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite cumulativ cele trei condiții prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, se constată că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Cluj, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu apelurile declarate de inculpați împotriva unei sentințe penale pronunțate de Tribunalul Cluj. În ceea ce privește condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală se constată că este, de asemenea, îndeplinită, deoarece chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Din perspectiva celei de-a treia condiții de admisibilitate se constată că rezolvarea chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, în condițiile în care Curtea de Apel Cluj este învestită cu soluționarea unui apel împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, iar de răspunsul la chestiunea de drept invocată, prin care se urmărește stabilirea limitelor învestirii instanței de control judiciar, depinde posibilitatea legală a instanței de apel de a examina în ce măsură sunt îndeplinite condițiile de acordare a liberării condiționate în raport cu pedeapsa rezultantă și, implicit, soluția ce se va pronunța în apel. Cu privire la fondul chestiunii de drept s-a arătat că problema de drept ce face obiectul prezentei examinări se rezumă, în esență, la a stabili dacă, în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanța de apel poate să examineze îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiționate și să dispună direct în calea de atac liberarea, în raport cu pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 105 alin. (1) din Codul penal, în condițiile în care instanța de fond nu a examinat din oficiu o astfel de posibilitate. Liberarea condiționată este o modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei, ce operează ulterior și distinct de hotărârea de condamnare, pe parcursul executării pedepsei, și constă în punerea în libertate a persoanei condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, dacă sunt îndeplinite condițiile strict și limitativ prevăzute de lege. Dispozițiile în materia liberării condiționate se regăsesc în primul rând în cuprinsul Codului penal, ce reglementează într-o succesiune logică condițiile de acordare a liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață - art. 99 din Codul penal, în cazul pedepsei închisorii - art. 100 din Codul penal, măsurile de supraveghere și obligațiile celui liberat condiționat - art. 101 din Codul penal, supravegherea condamnatului - art. 102 din Codul penal, modificarea sau încetarea obligațiilor - art. 103 din Codul penal, revocarea liberării condiționate - art. 104 din Codul penal, anularea liberării condiționate - art. 105 din Codul penal și efectele liberării condiționate - art. 106 din Codul penal. Prevederi privind instituția liberării condiționate există, însă, și în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dar și în Codul de procedură penală, ce reglementează, în cuprinsul art. 587 și 588, instanța competentă, precum și procedura de urmat. Din conținutul normelor de procedură aplicabile instituției liberării condiționate rezultă că liberarea poate fi dispusă prin două modalități procedurale: pe cale principală, conform art. 587 din Codul de procedură penală, sau pe cale incidentală, conform art. 588 din același cod, în contextul anulării liberării condiționate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberarea condiționată se dispune la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor de judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Ulterior acordării liberării condiționate, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (1) din Codul penal, conform cărora liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În acest context, liberarea condiționată poate fi dispusă pe cale incidentală, normele procedurale aplicabile fiind cele conținute de dispozițiile art. 588 din Codul de procedură penală. Astfel, subsecvent anulării liberării condiționate, instanța, din oficiu, are posibilitatea, conform art. 105 alin. (2) din Codul penal, de a acorda din nou liberarea condiționată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 99 sau 100 din Codul penal, în raport cu pedeapsa rezultantă, stabilită conform art. 105 alin. (1) din același cod. În această ipoteză, competența atât cu privire la anularea liberării condiționate, cât și cu privire la acordarea liberării condiționate se stabilește conform art. 588 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevede că asupra anulării liberării condiționate prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal se pronunță, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a consilierului de probațiune, instanța care judecă sau a judecat în primă instanță infracțiunea care atrage anularea. În cauza ce a prilejuit prezenta sesizare, prima instanță, învestită cu judecarea cauzei care atrage anularea, a dispus anularea liberării condiționate din executarea pedepsei anterioare, însă nu a examinat din oficiu posibilitatea de a acorda din nou liberarea condiționată din pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 105 alin. (1) din Codul penal și nici nu a existat o cerere în acest sens. Ministerul Public a considerat că, într-o astfel de ipoteză, instanța de apel nu ar putea examina direct în apel îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 99 sau 100 din Codul penal, dacă prima instanță nu s-a sesizat din oficiu și nu a soluționat pe cale incidentală liberarea condiționată a condamnatului din executarea pedepsei rezultante. Chiar dacă normele de procedură aplicabile liberării condiționate sunt diferite, în funcție de calea procedurală aleasă (principală sau incidentală), natura juridică a instituției și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cel condamnat pentru a obține liberarea nu se schimbă, ceea ce atrage aplicarea aceluiași mecanism de rezolvare, indiferent dacă liberarea condiționată se grefează pe o procedură principală sau este soluționată de sine stătător. În materia liberării condiționate, legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, indiferent de calea procedurală aleasă. Astfel, atunci când liberarea condiționată este soluționată de sine stătător, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul sau condamnatul poate formula contestație împotriva soluției primei instanțe la tribunalul în a cărui circumscripție se află locul de deținere, în termen de 3 zile de la comunicare. De asemenea, atunci când liberarea condiționată se grefează pe o procedură principală, sentința primei instanțe poate fi atacată cu apel, conform art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, care se soluționează conform art. 408 și următoarele din același cod sau cu contestație, conform art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală raportat la art. 425^1 din același cod. Prevederea posibilității de a contesta hotărârea pronunțată în primă instanță reprezintă modalitatea prevăzută de lege prin care Ministerul Public sau persoanele îndreptățite declanșează controlul judecătoresc, prin care sunt verificate hotărârile judecătorești, în vederea desființării celor care conțin erori și înlocuirii lor cu alte hotărâri care sunt legale și temeinice. Examinarea îndeplinirii de către persoana condamnată a condițiilor prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea condiționată și acordarea liberării condiționate direct în calea de atac încalcă dreptul Ministerului Public și al părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege, garantat de art. 129 din Constituția României. Mai mult, norma de atribuire a competenței către instanța care judecă în primă instanță infracțiunea care atrage anularea este incidentă până la pronunțarea unei soluții în primă instanță, astfel încât instanța de apel nu poate face aplicarea art. 105 alin. (2) din Codul penal direct în apel, dacă prima instanță nu s-a sesizat din oficiu și nu a examinat posibilitatea de a dispune liberarea condiționată. Conform art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală, apelul este calea de atac care devoluează cauza, atât cu referire la situația de fapt, cât și cu privire la chestiuni de drept, instanța de control judiciar fiind învestită, în limitele prevăzute de art. 417 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu dreptul de a realiza o nouă judecată cu particularități proprii, prin care se realizează o verificare în drept și în fapt a legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Cu toate acestea, efectul devolutiv al apelului trebuie văzut în corelație cu obiectul judecății în primă instanță, deoarece instanța de apel nu poate analiza mai mult decât ceea ce a făcut obiectul examinării primei instanțe. Atât timp cât în cauza cu care este învestită instanța de trimitere obiectul judecății în primă instanță l-a constituit fondul unei acuzații penale, iar prima instanță nu a verificat îndeplinirea de către persoana condamnată a condițiilor de acordare a liberării condiționate, procedura liberării condiționate nefiind alăturată procedurii principale, solicitarea apelantului de a fi examinată cererea de liberare condiționată direct în apel nu poate fi primită, deoarece instanța de apel ar dispune cu privire la această cerere în primă și ultimă instanță, privând părțile și Ministerul Public de dreptul de a declanșa controlul judecătoresc. În sensul limitării examenului instanței de apel la ceea ce a constituit obiectul judecății în primă instanță este și Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008), prin care s-a stabilit că instanțele de control nu pot direct în căile de atac să dispună contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea dedusă judecății cu alte pedepse aplicate pentru infracțiuni concurente, pentru care există condamnări definitive, atunci când prima instanță nu a dispus ea însăși această contopire. În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că depășirea de către instanța de control judiciar, în cadrul operațiunii de rejudecare, a ceea ce a constituit obiectul judecății anterioare, finalizată cu hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, echivalează cu extinderea nejustificată a competenței sale funcționale. Concluzionând, s-a apreciat că instanța de apel nu are posibilitatea de a examina îndeplinirea de către condamnat a condițiilor de acordare a liberării condiționate, în raport cu pedeapsa rezultantă stabilită prin sentința penală apelată, dacă prima instanță nu a făcut din oficiu o astfel de examinare. ...