Decizia ÎCCJ nr. 19/2023 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanța de apel nu are posibilitatea legală să acorde liberarea condiționată în raport cu pedeapsa rezultantă, dispusă de prima instanță în urma operațiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății și pedepse anterior aplicate pentru infracțiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, în situația în care instanța de fond nu a examinat o atare posibilitate. S-a arătat, în esență, că problema de drept care trebuie lămurită este în ce măsură poate fi dispusă liberarea condiționată direct de instanța de apel, atunci când anularea liberării condiționate a fost dispusă pe cale incidentală, iar instanța care a judecat în primă instanță infracțiunea care atrage anularea și a dispus anularea liberării condiționate nu a examinat o atare posibilitate. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, instanța de control judiciar nu va putea anula liberarea condiționată direct în calea de atac, chiar dacă datele cu privire la condițiile prevăzute în art. 105 din Codul penal s-au aflat în dosarul soluționat de prima instanță, însă aceasta nu s-a sesizat din oficiu ori nu a fost sesizată pentru anularea liberării. Singura ipoteză în care anularea liberării ar putea fi dispusă direct în calea de atac ar fi aceea în care prima instanță a fost legal sesizată în vederea anulării liberării, dar a omis să se pronunțe cu privire la aceasta. Pornind de la concluzia menționată anterior, s-a considerat că, pentru identitate de rațiune, nicio nouă liberare (prin raportare la pedeapsa rezultantă ca urmare a anulării liberării inițiale) nu poate fi dispusă direct de instanța de apel, în lipsa unei judecăți efective asupra acestei chestiuni de drept în etapa de fond a cauzei, întrucât s-ar încălca dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală, garantat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la CEDO. În același sens, în doctrină s-a arătat că efectul devolutiv al apelului trebuie văzut în corelație cu obiectul judecății în primă instanță. Astfel, potrivit art. 371 din Codul de procedură penală, judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a Instanței. Dacă prima instanță, cu ocazia judecății, a omis să se pronunțe asupra unuia sau unora dintre inculpați ori cu privire la una sau mai multe fapte, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel prin pronunțarea pentru prima dată a unei hotărâri penale cu privire la aceste fapte sau persoane s-ar încălca dublul grad de jurisdicție în materie penală. Extrapolând acest raționament, s-a considerat că pronunțarea „în premieră“ a liberării condiționate de către instanța de apel ar priva atât părțile, cât și pe procuror de un grad de jurisdicție. În fine, faptul că textul art. 105 alin. (2) din Codul penal nu distinge între instanța de fond și cea de control judiciar atunci când prevede că „instanța poate acorda liberarea condiționată“ nu poate fi un argument în sensul în care liberarea ar putea fi dispusă direct de către instanța de apel, în condițiile în care prima instanță nu a efectuat ea însăși o astfel de examinare. Sintagma generică utilizată de legiuitor în acest context - instanța - nu poate fundamenta o excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție amintit anterior. Regula dublului grad de jurisdicție în materie penală a stat la baza pronunțării Deciziei nr. LXX (70) /2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Deși a vizat o altă chestiune de drept substanțial (posibilitatea contopirii de către instanțele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanța de fond), s-au apreciat aplicabile mutatis mutandis considerentele acestei decizii și în problema de drept a cărei dezlegare se solicită în prezenta sesizare, întrucât, din perspectivă procedurală, raționamentul juridic este identic. În decizia anterior menționată, instanța supremă a statuat că: „în raport cu limitele învestirii sale prin căile de atac, instanța de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze și să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt și de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăți anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părților interesate și al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, instituit prin art. 129 din Constituția României. De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanța de control judiciar, în cadrul operațiunii de rejudecare, nu poate depăși ceea ce a constituit obiectul judecății anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenței sale funcționale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanță, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanță însăși a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunțe în această privință.“ Aplicând aceste argumente la situația în discuție, rezultă concluzia că examinarea îndeplinirii condițiilor de acordare a liberării condiționate în raport cu pedeapsa rezultantă nu se poate face direct de către instanța de apel, în condițiile în care prima instanță nu a efectuat ea însăși o astfel de examinare. Soluția procesuală care s-ar impune pentru asigurarea respectării dreptului la două grade de jurisdicție este desființarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul inadmisibilității sesizării, considerând că nu este îndeplinită condiția ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, raportat la jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, s-a arătat că, deși interpretarea aplicării art. 105 alin. (2) din Codul penal ar părea că are legătură cu anularea liberării condiționate (ce reprezintă o chestiune de fond, cât timp implică incidența dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară), în realitate, acordarea liberării condiționate nu este o problemă de fond, adică de rezolvare a raportului juridic de drept penal dedus judecății, ci o problemă de executare efectivă a pedepsei. Or, raportul de drept execuțional penal excedează analizei instanței de apel în fața căreia s-a ridicat sesizarea pendinte. Instanța de trimitere face mențiunea că art. 100 din Codul penal la care face referire art. 105 alin. (2) din Codul penal nu se limitează doar la împlinirea fracției de pedeapsă și la achitarea obligațiilor civile, sugerând că ar implica și o apreciere asupra unor chestiuni de fapt ce pot fi calificate ca ținând de fond (convingerea instanței că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate integra în societate), însă „fondul“ în această ipoteză se referă la chestiuni extranee raportului de drept penal și cu certitudine vizează chestiuni postcondamnatorii. Chestiunea este ușor vizibilă raportat la faptul că liberarea condiționată îl vizează pe condamnatul definitiv, iar nu pe inculpat, astfel cum este în speță. De asemenea, a considerat o chestiune de inadmisibilitate procedurală și împrejurarea că, așa cum rezultă din mențiunile Încheierii din 6 octombrie 2022, instanța de trimitere ar fi analizat chestiunea de drept la termenul din 13 ianuarie 2022 și ar fi respins sesizarea. Or, încheierea de respingere a sesizării are caracter interlocutoriu și leagă instanța, nefiind posibilă revenirea asupra ei. Mai mult decât atât, condiția naturii chestiunii, în sensul de a fi una suficient de dificilă și susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, nu este îndeplinită. Este adevărat că instanța de sesizare face trimitere la o jurisprudență divergentă a Curții de Apel Cluj, însă această împrejurare nu reprezintă un argument esențial, cât timp chestiunea de drept pusă în discuție nu este una veritabilă. În esență, admisibilitatea acordării liberării condiționate direct de către instanța de apel, în absența examinării chestiunii de către instanța de fond, pleacă de la pretinsa neclaritate a art. 105 alin. (2) din Codul penal, ce prevede că instanța poate acorda liberarea condiționată, fără a distinge între instanța de apel și cea de fond. Or, o asemenea neclaritate nu există în realitate, întrucât interpretarea sistemică a respectivului text legal (în ansamblul reglementării de drept penal și procesual penal) nu lasă niciun dubiu asupra semnificației sale corecte. Astfel, art. 587 din Codul de procedură penală arată, în mod expres, că liberarea condiționată se dispune de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere, iar hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestație la tribunal. Este rațională stabilirea unei competențe funcționale distincte în cazul liberării condiționate, diferită de cea a instanțelor de fond, cât timp liberarea condiționată nu este o problemă de fond, ci de executare a pedepsei. Or, din acest punct de vedere, o instanță de apel nu are cum să fie implicată în acordarea liberării condiționate, dacă această instituție nu a făcut obiectul judecării de către instanța aflată pe palierul jurisdicțional inferior. Aceeași concluzie rezultă și din analiza simplă a dispozițiilor art. 588 din Codul de procedură penală, unde se stipulează că anularea liberării condiționate prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal se dispune de instanța care judecă în primă instanță sau a judecat în primă instanță infracțiunea care atrage anularea. Or, art. 105 alin. (2) din Codul penal trebuie interpretat în strânsă legătură cu art. 105 alin. (1) din Codul penal, ce trimite la art. 588 din Codul de procedură penală, fiind deci evident că prima instanță ce pronunță anularea liberării condiționate este și cea competentă să dispună o nouă liberare condiționată raportat la pedeapsa rezultantă ce se pronunță după aplicarea regulilor referitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară la care face referire art. 105 alin. (1) din Codul penal. A contrario, dacă prima instanță ce a dispus anularea liberării condiționate (în speță Tribunalul Cluj) nu s-a pronunțat asupra liberării condiționate cu privire la pedeapsa rezultantă, atunci nici instanța de apel nu se poate pronunța direct pentru prima dată în apel. S-ar încălca altfel considerentele reținute de către Înalta Curte prin Decizia nr. LXX(70) /2007, aplicabilă mutatis mutandis. În concret, s-ar deroga nepermis de la dispozițiile exprese referitoare la competența funcțională prevăzute de art. 587-588 din Codul de procedură penală, ce stabilesc competența în favoarea judecătoriei, respectiv a primei instanțe de judecată; dreptul părților și al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, prevăzut de art. 129 din Constituție, și, implicit, dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea dublului grad de jurisdicție; limitele efectului devolutiv al apelului, cât timp nu se poate depăși obiectul judecății anterioare decât prin extinderea nejustificată a competenței funcționale a instanței de apel (tantum devolutum, quantum judicatum). Argumentul că acordarea liberării condiționate direct în apel de către instanța de control judiciar ar fi în favoarea inculpatului/condamnatului nu poate fi reținut întrucât nu există nicio dispoziție legală care să permită derogarea de la principiile analizate mai sus pe temeiul caracterului mai favorabil (evident cu excepția stabilirii legii penale mai favorabile, pentru care există o prevedere expresă). Prin urmare, soluționarea chestiunii de drept rezultă în mod simplu și clar din aplicarea textelor legale indicate mai sus, fără a fi nevoie de o sofisticată interpretare, solicitată pe calea prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală și nu există o veritabilă problemă de drept dedusă din dispozițiile art. 105 alin. (2) din Codul penal. ...