Decizia CCR nr. 256/2014Paragraful 23

18. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de creanţă este considerat un bun, ceea ce înseamnă că titularul acesteia are un drept de proprietate asupra creanţei (Hotărârea din 20 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera s.a. şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 31, sau Hotărârea din 4 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ceni împotriva Italiei, paragraful 39). Corelativ, se naşte obligaţia statului de a garanta dreptul de proprietate privată, respectiv, în cazul de speţă, de a asigura realizarea dreptului de creanţă. Totuşi, statul, ca regulă generală, nu este direct responsabil pentru debitele entităţilor private, obligaţiile sale limitându-se la acordarea asistenţei necesare creditorului pentru executarea hotărârii judecătoreşti, spre exemplu, prin executori judecătoreşti sau prin procedura insolvenţei (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Kotov împotriva Rusiei, paragraful 90). De aceea, obligaţia statului în procedura insolvenţei se limitează la crearea unui cadru legislativ adecvat care să permită creditorului valorificarea dreptului său de creanţă.