Decizia CCR nr. 265/2014Paragraful 53

47. Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală ca fiind "orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege" nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că "Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni", motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.