Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 (HP)Punctul XIII

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizările formulate în cauză, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele: XIII.1. Circumstanțele formulării sesizărilor Întrebările adresate de instanțele de trimitere au fost formulate în contextul succesiunii deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) și nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022). Din conținutul celor două decizii ale instanței de contencios constituțional se desprind următoarele: – art. 155 alin. (1) din Codul penal, supus controlului de constituționalitate, a avut următorul conținut: „Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.“; ... – prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrise sintagmei „oricărui act de procedură în cauză“, întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31); ... – Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, paragraful 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în Codul penal anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68 și 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); ... – de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, respectiv 25 iunie 2018, „fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale“, rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din Codul penal (Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, paragrafele 73 și 74); ... – ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal a avut următorul conținut: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“ (Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, paragraful 76); ... – prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022 sa constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60 și 75); ... – prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), au fost modificate dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, prevăzându-se: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.“ ... În raport cu aspectele expuse și având în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată, se reține că în ceea ce privește întreruperea termenului prescripției răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal a existat următoarea succesiune de legi: – de la data intrării în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014) și până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal a avut conținutul: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“ și s-a bucurat de prezumția de constituționalitate; ... – între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022) și până la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal a avut conținutul „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“ și nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție; ... – de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal are următorul conținut: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.“ ... ... XIII.2. Examenul de admisibilitate a sesizărilor În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiții: – să existe o cauză în curs de judecată, iar instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea ei în ultimă instanță; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. ... Raportând aceste condiții de admisibilitate la sesizările ce formează obiectul prezentei cauze, se constată că în legătură cu fiecare dintre acestea sunt îndeplinite condițiile referitoare la invocarea chestiunilor în fața unor instanțe învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță și, totodată, ca acestea să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. În ceea ce privește condiția ca de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se rețin următoarele: Reiterând considerentele expuse prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, se impune sublinierea că instanța supremă a arătat în mod constant în jurisprudența ce însoțește instrumentele de unificare a practicii judiciare că „efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie. Prin urmare, instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecății“^1, concluzie ce rezultă în mod direct din chiar jurisprudența instanței de contencios constituțional, care a statuat că „Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curții Constituționale“^2. ^1 A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015); Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016, și Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018). ^2 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 62. De asemenea, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat în mod constant că sesizările adresate de instanțele de trimitere trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, iar nu într-o stare de fapt, întrucât aplicarea legii la situația de fapt este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei. În consecință, în raport cu aspectele expuse referitoare la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, se reține îndeplinirea acestora în ceea ce privește chestiunile de drept care formează obiectul sesizărilor formulate în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I. 1), nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), respectiv în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1): 1. Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“; ... 2. Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretare prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. ... Se reține totodată că, deși formulate diferit, sunt incluse în problematica aferentă sesizărilor cu privire la care se constată întrunirea condițiilor de admisibilitate și astfel nu se impune analiza distinctă a acestora, întrebările formulate de către instanțele de trimitere în dosarele: – nr. 1.396/1/2022 (pct. IV.4): Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept procesual penal, ale căror efecte se produc ope legis, potrivit principiului aplicării imediate a legii de procedură, fără a putea fi înlăturate prin acte normative ulterioare sau prevederi din acestea declarate neconstituționale, sau sunt norme de drept penal substanțial, susceptibile de aplicare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal; ... – nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2): Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal este o normă de drept substanțial, supusă aplicării principiului legii penale mai favorabile inculpatului sau este o normă de procedură cuprinsă într-o normă de drept substanțial, suspusă aplicării principiului tempus regit actum sau este o normă juridică mixtă, situație în care urmează a se stabili care dintre cele două principii menționate anterior sunt aplicabile. ... În schimb, se reține că următoarele sesizări formulate de instanțele de trimitere sunt inadmisibile, întrucât prin intermediul lor fie se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să interpreteze efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, fie se solicită aplicarea efectelor acestora și a dispozițiilor legale incidente unor cazuri particulare deduse judecății: – dosarele nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.2), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.2) și nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.2): Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă; ... – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.2): Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum“ pentru infracțiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal și dacă, în temeiul aceluiași principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 devin incidente dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal și pentru infracțiunile presupus comise anterior acestei date; ... – Dosarul nr. 1.446/1/2022 (pct. IV.6): a) Dacă lipsa din fondul activ al legislației a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, determină incidența dispozițiilor art. 5 din Codul penal; b) Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; ... – Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.2): Dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că își mențin efectul întreruptiv de prescripție produs în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018; ... – Dosarul nr. 1.490/1/2022 (pct. IV.8): Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum și a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.492/1/2022 (pct. IV.9): Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.1): Dacă un act de procedură efectuat conform dispozițiilor procedurale și ale art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripție a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conținutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură; ... – Dosarul nr. 1.506/1/2022 (pct. IV.11): Dacă, în situația unei infracțiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis anterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum și a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.554/1/2022 (pct. IV.12): Dacă inexistența în legislație a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, determină incidența dispozițiilor art. 5 din Codul penal; dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; ... – Dosarul nr. 1.576/1/2022 (pct. IV.13): Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect și audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.577/1/2022 (pct. IV.14): Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii și de desființare a ordonanței procurorului cu consecința trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunțată de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.578/1/2022 (pct. IV.15): Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect, audierea în calitate de suspect și comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. ... De asemenea, întrucât prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală nu pot fi oferite îndrumări cu privire la modalitatea de soluționare a unor cauze concrete deduse judecății, iar determinarea incidenței normelor de drept european și aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudența C.J.U.E. constituie atributul exclusiv al instanțelor naționale învestite cu soluționarea cauzelor deduse judecății, se constată inadmisibilitatea sesizărilor formulate în dosarele: – nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5): Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracțiunile săvârșite până în data de 9 iunie 2022 și dacă aceste decizii ale Curții Constituționale devin inaplicabile în această materie în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene; ... – nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16): Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ și alții și C-840/19 NC. ... ... XIII.3. Cu privire la fondul sesizărilor Prima chestiune de drept: 1. Delimitarea normelor de drept penal material de normele de drept procesual penal Legea penală este definită prin dispozițiile art. 173 din Codul penal ca fiind orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Așadar, norma de drept penal material nu este limitată la normele care definesc infracțiuni și pedepsele ce pot fi aplicate pentru sancționarea acestora, ci cuprinde orice dispoziție cu caracter penal. Legea penală este supusă din perspectiva aplicării în timp principiului activității conform art. 3 din Codul penal, principiu care este limitat de excepția privind legea penală mai favorabilă, consacrată cu rang constituțional prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și totodată prin dispozițiile art. 5 din Codul penal. Legea procesuală nu este definită explicit în legislație, iar potrivit art. 13 din Codul de procedură penală aceasta este supusă principiului activității, cu singura excepție a situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii. În doctrină s-a arătat că normele de drept procesual penal au ca obiect de reglementare desfășurarea procesului penal și se adresează numai celor care participă la activitatea procesuală, spre deosebire de normele de drept substanțial care se adresează tuturor persoanelor^3. ^3 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Ed. a II-a, București, 1942, p. 8 apud N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, p. 35. Dată fiind interdependența dintre dreptul penal material și dreptul procesual penal, simpla plasare a unei norme în cuprinsul Codului penal sau al Codului de procedură penală nu constituie un criteriu suficient în sine pentru calificarea acesteia ca fiind o normă de drept substanțial sau, dimpotrivă, de drept procesual. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, problema delimitării dintre normele de drept material și cele de drept procesual a fost abordată în contextul analizării domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Curtea a statuat că dispozițiile art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora. Cu toate acestea, o dispoziție legală calificată în dreptul național ca fiind procedurală va fi considerată ca normă de drept material (substanțial) în măsura în care aceasta are o influență asupra severității pedepsei ce poate fi aplicată persoanei acuzate și va intra în domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenție [Cauza Scopolla împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 110-113]. Curtea Constituțională a României a dezvoltat analiza asupra acestei chestiuni și a elaborat în jurisprudența sa un set de criterii pentru determinarea caracterului unei norme ca aparținând dreptului material sau celui procesual. S-a reținut că așezarea normei în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, fiind necesară analizarea și a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul și rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuție. Mai mult, dincolo de simpla calificare a unei norme ca aparținând dreptului material sau celui procesual, instanța de contencios constituțional a reținut că „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă“ (Decizia Curții Constituționale nr. 1.470/2011 și Decizia Curții Constituționale nr. 1483/2011^4). ^4 Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011. În consecință, urmează ca determinarea naturii normei cuprinse în dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal să fie făcută în raport cu criteriile care rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, respectiv prin luarea în considerare a obiectului de reglementare, a scopului și a rezultatului asupra răspunderii penale a normei menționate. ... 2. Determinarea caracterului normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal În literatura de specialitate^5 s-a arătat că, în doctrina contemporană și în diferitele legislații la nivel european, prescripția penală este calificată ca fiind o instituție de drept procesual supusă regulii aplicării imediate a legii noi, punct de vedere susținut de doctrina germană, franceză sau belgiană; instituție de drept substanțial, opinie susținută în dreptul spaniol, elvețian sau italian ori o instituție mixtă, aparținând deopotrivă dreptului penal substanțial și procedurii penale. ^5 F. Streteanu, Considerații privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012, p. 15. De asemenea, s-a arătat că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că la nivelul statelor părți la Convenție nu există un consens cu privire la modul în care este reglementată instituția prescripției răspunderii penale sub aspectul calificării ei ca instituție de drept material sau, dimpotrivă, de drept procesual. Jurisprudența CtEDO. În raport cu aspectele reținute în jurisprudența CtEDO, se constată că în evaluarea incidenței dispozițiilor art. 7 din Convenție sub aspectul interdicției retroactivității legii penale, Curtea a evaluat normele în materia prescripției având în vedere în primul rând criteriul referitor la calificarea instituției în dreptul intern al statelor membre și a stabilit că acestea constituiau legi de procedură potrivit dreptului național belgian, respectiv italian^6. Statuarea Curții însă nu are menirea de a uniformiza calificarea normelor ca fiind de drept procesual la nivelul tuturor legislațiilor statelor membre și are aplicabilitate doar din perspectiva incidenței art. 7 din Convenție referitoare la principiul legalității incriminării și (ne)retroactivitatea legii penale, întrucât raționamentul instanței europene are ca fundament constatarea că normele privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează. De altfel, într-o altă cauză împotriva României^7, din perspectiva aplicării în timp a normelor succesive în materia prescripției, Curtea a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională și-au aliniat pozițiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive, chestiune care avea la bază calificarea acestora ca aparținând dreptului penal material și supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile. Totodată, concluzia expusă este surprinsă și în jurisprudența Curții Constituționale a României^8 care a arătat cu referire la concluziile instanței europene în Cauza Coëme c. Belgiei că „După cum se poate observa, în legislația supusă atenției instanței europene termenul de prescripție are, spre deosebire de legislația română, valențe procedural penale și, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi“. ^6 C.E.D.O., Cauza Coëme c. Belgiei, paragraful 148, Previti c. Italiei, paragraful 80 (legea națională survenită pe parcursul judecării cauzei avea ca obiect prelungirea unor termene de prescripție). ^7 C.E.D.O., Cauza Borcea c. României, paragraful 66. ^8 Decizia Curții Constituționale nr. 1.092/2012. Comisia de la Veneția. Importanța și efectele calificării prin dreptul intern al unui stat a regimului prescripției răspunderii penale ca aparținând normelor dreptului penal material sau normelor de procedură penală rezultă și din punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), la solicitarea Curții Constituționale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripție. Comisia a arătat că jurisprudența CtEDO condiționează concluzia sa (în sensul că prelungirea termenului de prescripție cu efect retroactiv nu încalcă art. 7 din Convenție) de calificarea în dreptul intern a normei referitoare la prescripție ca fiind de drept material sau procedural și a reținut la rândul său că dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond (pct. 27 din Aviz „si la loi nationale d’un Etat considère une règle en matière de prescription comme étant de procédure plutôt que de fond“), este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție cu efect retroactiv în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripție la momentul modificării^9. În același context, Comisia a observat că până în prezent CtEDO nu s-a pronunțat asupra ipotezei în care prelungirea ar viza termene de prescripție deja împlinite la data adoptării legii noi. ^9 https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009) 012-f CJUE. La rândul său, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudența sa^10 semnificația calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituții juridice și a eficienței standardelor de protecție consacrate de dreptul național. Curtea a arătat că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripției răspunderii penale ține, asemenea normelor privind definirea infracțiunilor și stabilirea pedepselor, de dreptul penal material și este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. De asemenea, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii. ^10 C.J.U.E., Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, paragrafele 47 și 54. Dreptul intern Legiuitorul. În dreptul român, prescripția a fost considerată de către legiuitor o instituție de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripția în art. 593-600, și până la reforma legislativă în materie penală din 1936, când a fost introdusă în Codul penal pentru a urma regula mitior lex. Ulterior anului 1936, în toate legile penale succesive, prescripția răspunderii penale s-a găsit reglementată în Codul penal, iar în prezent sediul materiei se regăsește în dispozițiile art. 153-156 din titlul VII al Părții generale a Codului penal. Doctrina. În doctrină^11 s-a arătat că prescripția răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii juridice, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale și deci a acțiunii de tragere la răspundere penală (acțiunea penală), cauză determinată și justificată de influența pe care trecerea timpului o exercită asupra necesității de a se recurge la constrângere penală și a fost definită^12 ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept și a obligației corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancțiuni penale. ^11 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală - vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 340. ^12 M. Basarab, V. Pașca, G. Mateuț, C. Butiuc, Codul penal comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p. 629. Doctrina actuală, în mod cvasiunanim, consideră legea penală referitoare la prescripție ca fiind supusă regulilor neretroactivității și aplicării legii penale mai favorabile, în considerarea efectelor acesteia în planul răspunderii penale a persoanei în cauză^13. ^13 F. Streteanu, op. cit., cu trimitere la lucrările citate de autor. Jurisprudența instanțelor naționale. În jurisprudența instanțelor naționale, instituția prescripției răspunderii penale a fost considerată ca fiind reglementată de norme de drept material, supuse aplicării principiului legii penale mai favorabile. Nu au fost identificate soluții în jurisprudență în sensul considerării prescripției răspunderii penale ca aparținând dreptului procesual penal. Curtea Constituțională. În jurisprudența Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1.092/2012^14, s-a reținut că „prevederile art. 124 din Codul penal, care constituie obiectul excepției de neconstituționalitate formulate direct de Avocatul Poporului, sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi“, instituția prescripției penale fiind inclusă în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. ^14 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013. Curtea a reținut că „prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și a obligației corespunzătoare. Prescripția are așadar caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei“. Ulterior, printr-o serie de decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate invocate, Curtea Constituțională a analizat dispozițiile din materia prescripției penale prin raportare la principiul legalității incriminării și neretroactivității legii penale consacrat de art. 7 din C.E.D.O. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 511/2013^15 (prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate ce viza dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal anterior) s-a arătat că „Prescripția răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept și a obligației corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancțiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social și juridic, prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale“. ^15 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014. În considerentele deciziei menționate și care au fost reluate ulterior prin Decizia Curții Constituționale nr. 341/2014^16 au fost analizate reglementările în materia prescripției în legislațiile din unele state europene și s-a arătat că doctrina din unele țări consideră prescripția o instituție de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în Codul penal sau în Codul de procedură penală -, astfel încât prescripția este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură, în timp ce în alte state europene doctrina apreciază că prescripția aparține dreptului substanțial. Curtea a reținut că există și o a treia soluție doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripției, ca instituție care aparține deopotrivă dreptului penal substanțial și dreptului procesual, dar că autorii care împărtășesc această opinie arată că, față de orientarea constantă a practicii instanțelor penale și a celor constituționale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripție în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuția privind natura juridică a prescripției prezintă doar un interes academic. Curtea a concluzionat în sensul că „în doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripția ca fiind o instituție de drept penal substanțial, abordare în care legea penală privitoare la prescripție este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile“ (paragraful 29). ^16 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014. Prin Decizia nr. 473/2018^17, Curtea Constituțională a reluat argumentele expuse arătând că reglementările existente în legislația germană, franceză, elvețiană, suedeză și belgiană privind aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit, consacră, la nivel de lege, teoria „retroactivității neautentice“, așa cum a fost aceasta definită în jurisprudența Curții Constituționale Federale a Germaniei, dispozițiile de modificare a termenelor de prescripție producând efecte juridice numai pentru situații actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi. ^17 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 23 și 24. În deciziile de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate menționate, fără a califica normele în materia prescripției răspunderii penale ca fiind unele de drept material sau de drept procesual, instanța de contencios constituțional a analizat dispozițiile criticate din perspectiva alegerii pe care legiuitorul a trebuit să o facă între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept, și a concluzionat că, având în vedere importanța valorii sociale ocrotite (dreptul la viață), opțiunea aplicării imediate a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe prin stabilirea imprescriptibilității anumitor infracțiuni, inclusiv pentru fapte comise anterior adoptării legii și pentru care termenul de prescripție nu era încă împlinit, nu contravine principiului legalității incriminării. În raport cu aspectele expuse, se constată că, pe de o parte, în jurisprudența sa obligatorie, Curtea Constituțională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituția prescripției răspunderii penale este considerată ca aparținând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că într-o serie de decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate invocate și în legătură cu dispoziții ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viață), instanța de contencios constituțional a analizat dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate strict din perspectiva principiului legalității incriminării și pedepsei consacrat de art. 7 din C.E.D.O. și a considerat că nu intră în domeniul de aplicare al interdicției retroactivității legii penale dispozițiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracțiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripție la data adoptării legii mai severe. Analiza Curții Constituționale asupra instituției prescripției răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunțării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrise sintagmei „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal. Curtea Constituțională a reținut că răspunderea penală este guvernată, alături de principiul legalității incriminării și pedepsei și cel al caracterului personal, de principiul prescriptibilității, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp (paragraful 14). De asemenea, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, Curtea a reiterat concluzia sa în sensul că prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal și că aceasta are un efect principal, constând în înlăturarea răspunderii penale, și un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale (paragrafele 25 și 27). În consecință, se reține că în jurisprudența Curții Constituționale a României derivată din pronunțarea deciziilor cu efect obligatoriu erga omnes conform art. 147 alin. (4) din Constituție, instituția prescripției răspunderii penale a fost calificată ca aparținând dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal. Având în vedere obiectul prezentelor sesizări, se reține că stabilirea naturii normei ca aparținând dreptului material sau dreptului procesual vizează conținutul art. 155 alin. (1) din Codul penal, în varianta în vigoare anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Instituția juridică a prescripției răspunderii penale este reglementată în titlul VII al Părții generale a Codului penal și cuprinde totalitatea normelor cuprinse în dispozițiile art. 153 din Codul penal - prescripția răspunderii penale, art. 154 din Codul penal - termenele de prescripție a răspunderii penale, art. 155 din Codul penal - întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și art. 156 din Codul penal - suspendarea cursului prescripției răspunderii penale. Așadar, instituția juridică a prescripției penale cuprinde mai multe componente, respectiv domeniul de aplicare și excepțiile de la acesta, termenele în care poate interveni și modalitatea de calcul al acestora, întreruperea și suspendarea cursului acestor termene și efectele împlinirii termenului de prescripție. Dispozițiile art. 155 din Codul penal care reglementează întreruperea cursului prescripției răspunderii penale cuprind la rândul lor dispoziții distincte cu privire la cauzele care pot conduce la întrerupere [alin. (1) ], efectele pe care întreruperea le produce asupra duratei termenului prescripției răspunderii penale [alin. (2) și (4) ], efectele întreruperii în raport cu participanții la infracțiune [alin. (3) ] și un caz special de întrerupere a cursului prescripției în cazul admiterii cererii de redeschidere a procesului penal [alin. (5) ]. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripție a răspunderii penale constă în determinarea începerii curgerii unui nou termen de prescripție a răspunderii penale, însă prin dispozițiile art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost limitată posibilitatea întreruperilor succesive, stabilindu-se că, dacă termenele prevăzute la art. 154 din Codul penal au fost depășite cu încă o dată, acestea vor fi socotite împlinite oricâte întreruperi ar interveni, instituție denumită în doctrină „prescripție specială“. Din punctul de vedere al structurii, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 conțineau indicarea cauzei, constând în îndeplinirea unui act de procedură, care determinau efectul, constând în întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale. Distincția arătată rezultă în mod explicit și din modul în care a fost analizată întreruperea cursului prescripției în doctrină^18, unde sunt analizate în mod distinct „cauzele de întrerupere a prescripției“ de „efectul întreruperii cursului prescripției“, arătându-se că acesta din urmă constă în prelungirea duratei înăuntrul căreia subzistă răspunderea penală, prin neluarea în considerare a timpului care a curs anterior și începerea unui nou termen de prescripție. ^18 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală - vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 344. Identificarea cauzei de întrerupere a cursului prescripției ca fiind îndeplinirea unui act de procedură nu are semnificația edictării normelor aplicabile întocmirii actului întreruptiv, acesta rămânând supus regulilor din materia căreia îi aparține. De altfel, având în vedere că pentru a putea produce efectul întreruptiv al cursului prescripției actul de procedură trebuie să fie întocmit în mod legal, este firesc ca acesta să fie supus normelor care reglementează condițiile de emitere a acestuia. În mod similar, atribuirea efectului întreruptiv actului de procedură nu are semnificația reglementării efectelor procesuale specifice proprii acestui act, acestea din urmă rămânând în domeniul de aplicare al actului normativ sub imperiul căruia a fost emis. Așadar, la fel cum o instituție juridică de drept material produce efecte asupra răspunderii penale și, totodată, efecte în plan procesual, determinând un mod de soluționare a acțiunii penale, în mod similar, un act de procedură va avea efecte în plan procesual, supuse normei de procedură sub imperiul căreia a fost emis, precum și efecte în plan substanțial, supuse normei de drept material care le reglementează. Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate. Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale. În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală. Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală. În doctrină^19, din perspectiva aplicării legii în timp s-a arătat că instituția prescripției aparține dreptului penal substanțial (material) și ca atare supusă regulii „legii penale mai favorabile“. S-a arătat că „regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție… întrucât în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)“. Același autor (S. Kahane), referindu-se la reglementarea existentă în art. 604 din Codul penal din 1936, consemna că aceasta menționa în mod exact „dispozițiile cele mai favorabile“ în loc de „prescripția cea mai scurtă“, întrucât „nu în toate cazurile în care legea prevede prescripția cea mai scurtă este și legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripție mai lung, dar în același timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripției sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripție, această lege - în cazul când au avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripție - poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripție mai scurt, dar care dispune că prescripția poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripție actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect“. ^19 S. Kahane, în V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală - vol. I, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 76. În consecință, apare ca fiind evident că în doctrina citată regula tempus regit actum este aplicabilă doar actelor de procedură întreruptive (cauza), iar nu efectului constând în întreruperea cursului prescripției, care este supus principiului mitior lex. De altfel, în aceeași lucrare se arată explicit că „dat fiind că instituția prescripției este reglementată în cadrul Codului penal, toate normele privitoare la aplicarea în timp a legii penale își au aplicarea și cu privire la prescripție“. Aplicând dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal criteriile pentru delimitarea normelor de drept material de normele de procedură penală, așa cum rezultă din Decizia Curții Constituționale nr. 1.470/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011), se constată următoarele: – Obiectul de reglementare al normei îl constituie o ipoteză care împiedică împlinirea termenului general al prescripției răspunderii penale, respectiv întreruperea acestuia. Norma reglementează cauza - actul de procedură, care determină efectul - întreruperea termenului de prescripție. Nu intră în obiectul de reglementare al normei condițiile de legalitate și/sau temeinicie pentru întocmirea actului procedural și nici alte proceduri de emitere ori efectele în plan procesual ale acestuia. Totodată, atribuirea efectului întreruptiv sub aspectul curgerii termenului de prescripție nu are semnificația reglementării vreunei proceduri de emitere sau întocmire a actului de procedură și nu produce efecte cu privire la valabilitatea acestuia ori asupra desfășurării vreunei faze a procesului penal; ... – Scopul normei constă în reglementarea modului de curgere a termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul în care nu se poate constata o pasivitate nejustificată a organelor judiciare în îndeplinirea sarcinilor care le revin. Norma nu are ca finalitate reglementarea vreunei obligații/facultăți în sarcina organelor judiciare și nici de a stabili vreo regulă privind desfășurarea procesului penal; ... – Rezultatul la care conduce norma constă în împiedicarea împlinirii termenului general al prescripției răspunderii penale. Efectul normei constând în întreruperea și determinarea curgerii unui nou termen de prescripție se produce în mod direct asupra regimului răspunderii penale, prin dilatarea intervalului de timp în care statul, prin organele judiciare, poate aplica o pedeapsă infractorului și corelativ, prin împiedicarea constatării ca fiind înlăturată răspunderea penală. ... În consecință, în raport cu criteriile arătate, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală. ... 3. Incidența principiului legalității incriminării și aplicarea legii penale mai favorabile + Principiul legalității incriminării Din jurisprudența CtEDO rezultă că principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) prevăzut de art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea lor și interzic retroactivitatea legii mai severe în ceea ce le privește pe acestea. De asemenea, luând în considerare modul în care sunt reglementate în dreptul intern al statelor semnatare ale Convenției, Curtea a statuat că dispozițiile legale prin care se prelungesc termenele de prescripție încă neîmplinite pentru anumite infracțiuni nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalității incriminării, întrucât nu definesc infracțiuni și pedepsele ce pot fi aplicate pentru acestea și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei. CtEDO nu a statuat încă în jurisprudența sa asupra naturii și modului de aplicare a unor dispoziții legale privind modificarea unor termene de prescripție deja împlinite la data apariției actului normativ modificator. Totodată, se reține că, deși art. 7 din Convenție nu face referire la principiul retroactivității legii penale mai favorabile (mitior lex), CtEDO^20 a considerat în jurisprudența sa că această dispoziție nu garantează doar principiul neretroactivității legilor penale mai severe, ci și, implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea hotărârii definitive, instanța trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile inculpatului. ^20 CtEDO, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 103-109, Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26. În dreptul român, potrivit jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale arătate anterior, prescripția răspunderii penale este considerată o instituție de drept material și, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigențelor care derivă din principiul legalității incriminării. Concret, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare al principiului legalității incriminării și pedepsei normele care reglementează prescripția răspunderii penale, arătând că „legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigențelor calității legii, impuse prin dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) , cât și celor ale principiului legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție… care impun nu doar reglementarea clară, precisă și previzibilă a faptelor care constituie infracțiuni, ci și a condițiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora. Or, din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte și instituția prescripției răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârșit“ (paragraful 26). Mai mult, cu referire la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, Curtea a reținut că „prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale“ (paragraful 31). În concluzie, se reține că standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența CtEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale. Or, potrivit art. 20 din Constituția României, republicată, și astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale^21, „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe și că, dincolo de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituția României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile“. ^21 Decizia nr. 1.092/2012. Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă. În Cauza C42/17 („Taricco 2“), CJUE a reținut că „principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri“. Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în „Taricco 1“) se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii“ (paragraful 60). Curtea a arătat că „Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii“ (paragraful 61). + Legea penală mai favorabilă În raport cu aspectele care rezultă din jurisprudența CtEDO, principiul legalității incriminării și a pedepselor are un domeniu de aplicare mai restrâns decât principiul aplicării legii penale mai favorabile, primul fiind aplicabil normelor care reglementează infracțiunile și pedepsele ce pot fi aplicate pentru comiterea acestora, în timp ce al doilea este aplicabil tuturor dispozițiilor cu caracter penal cuprinse în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Așa cum s-a arătat anterior, regula legii penale mai favorabile este recunoscută în jurisprudența CtEDO ca fiind una dintre garanțiile care însoțesc interdicția retroactivității legii penale mai severe. De asemenea, principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut și de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile civile și politice. În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile are un rang constituțional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută și de art. 5 din Codul penal, respectiv de art. 6 din Codul penal. Potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituțională poate ultraactiva, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituționalității ei (integral sau parțial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile. Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, într-o jurisprudență constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conținutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispozițiile constatate ca neconstituționale fiind eliminate din fondul activ al legislației. Or, prin eliminarea unei dispoziții sau a unei părți dintr-o dispoziție legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituționalității ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parțială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. Totodată, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), se reține că noțiunea de instituție autonomă, care presupune o existență de sine stătătoare și absența unei dependențe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Astfel, „nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține“ (paragrafele 46, 47). Având în vedere că instituția prescripției răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituție de drept material (substanțial) și ținând cont că aceasta nu poate fi disociată și considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparține (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii și atribuirii unui caracter autonom și diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripției. În egală măsură, în contextul examinării instituției prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparținând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. Consecutiv, sub aceeași interdicție intră și combinarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Cu alte cuvinte, existența caracterului întreruptiv al cursului prescripției în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții legale succesive. Revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia. În raport cu aspectele arătate anterior, în ceea ce privește prima chestiune de drept invocată de către instanțele de trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal. A doua chestiune de drept: Potrivit dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală^22 au următorul cuprins: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: [...] b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; [...]“, însă „instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal“. ^22 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât și de retractare, ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Întrucât prin intermediul său se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat, dobândită de o hotărâre definitivă, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară supusă unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac. Astfel, aceasta poate fi exercitată numai în condițiile procedurale stricte prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la titularii căii de atac, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora și dovezile în susținerea lor. Prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reținut că natura de „în anulare“ a căii de atac semnifică faptul că „verificarea pe care o face instanța în cadrul contestației în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanții procesuale ce nu țin de fondul cauzei, dar care s-au produs“, iar natura „de retractare“ pune instanța în situația de „a verifica, ea însăși, condițiile legale în care a dat hotărârea și, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-și putea extinde controlul asupra legalității sau temeiniciei soluției pronunțate“. În consecință, pe calea contestației în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai erori de procedură (error in procedendo). De asemenea, prin intermediul contestației în anulare poate fi invocată nulitatea unor anumite acte de procedură, și nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii. În același sens, în jurisprudența Curții Constituționale^23 s-a reținut că în vederea respectării autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, „intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală“. ^23 Decizia Curții Constituționale nr. 453/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020. Dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, referindu-se la incidența unei cauze de încetare a procesului penal, fac trimitere în mod explicit la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. e) -j) din Codul de procedură penală raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală includ între cauzele de încetare a procesului penal intervenirea prescripției răspunderii penale. Având în vedere jurisprudența Curții Constituționale precitată, se reține că aprecierea eronată a instanțelor de judecată asupra incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripția răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv „o greșeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătorești astfel pronunțate“. În schimb, „omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la incidența unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanța neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluție de încetare a procesului penal“ (Decizia Curții Constituționale nr. 453/2020, paragrafele 29 și 30). Așadar, în ipoteza în care persoana condamnată a invocat în fața instanței incidența dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale, iar instanța de apel a examinat această chestiune, invocarea aceleiași cauze de încetare a procesului penal pe calea contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală echivalează cu o critică a raționamentului judiciar al instanței cu prilejul soluționării apelului și ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situație, s-ar transforma calea de atac extraordinară a contestației în anulare din una de anulare și retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar voinței legiuitorului astfel cum a statuat instanța de contencios constituțional. În schimb, în ipoteza în care instanța de apel a omis să se pronunțe asupra incidenței dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate și nici examinate din oficiu, omisiunea instanței va constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Referitor la interpretarea eronată de către organele judiciare a naturii Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, chestiune constatată prin Decizia nr. 358/2022 a instanței de contencios constituțional care a reținut că prima a avut natura unei decizii simple/extreme și că aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale, se rețin următoarele: Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională a reținut că „lipsa de intervenție a legiuitorului în cazul pronunțării unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) și implicațiile acestei pasivități, îndeosebi în materie penală, au determinat nașterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluții de suplinire a competențelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ și aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, încercarea organelor judiciare, justificată de neîndeplinirea de către legiuitor a obligației constituționale prevăzute de art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, de a da un efect normei în forma rămasă după pronunțarea deciziei Curții Constituționale duce de multe ori la o aplicare neunitară a acestei norme“ (paragraful 53) și „identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie“ (paragraful 71). În acest context, în cazul în care instanța de apel a examinat incidența dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale, se impune punerea în balanță a principiilor autorității de lucru judecat și securității raporturilor juridice în ceea ce privește hotărârile judecătorești rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 și până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 cu existența unei practici judiciare generalizate referitoare la modalitatea în care a fost examinată instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale prin prisma efectelor primei decizii a instanței de contencios constituțional. Acest test de echilibru va fi incident exclusiv în ceea ce privește hotărârile rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, întrucât, din perspectiva producerii ex nunc a efectelor deciziilor instanței de contencios constituțional, numai acestea au avut aptitudinea de a fi constituit cauze pendinte la acel moment. Raporturile juridice soluționate definitiv anterior publicării deciziei menționate constituiau facta praeterita din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/2018 și nu pot, prin intermediul unei contestații în anulare, să fie transformate în cauze pendinte în raport cu aceasta. Deși, așa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată și a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situație constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenței unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raționamentului judiciar dezvoltat de instanțele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018 nu are semnificația unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanțelor judecătorești. Din perspectiva consecințelor calificării chestiunii analizate drept o eroare de procedură se reține că în jurisprudența Curții Constituționale^24 s-a arătat că „principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52)“. ^24 Deciziile Curții Constituționale nr. 623/2015, paragraful 17; nr. 453/2020, paragraful 18. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 453/2020 precitată s-a reținut că, spre deosebire de contestația în anulare, scopul căii extraordinare de atac a recursului în casație este acela de a îndrepta anumite erori grave de drept comise la judecarea apelului (paragraful 23). Astfel, Curtea Constituțională a arătat că „Recursul în casație reprezintă, așadar, un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având și un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenței. Întrucât recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestația în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - și de revizuire - cale de atac ce urmărește eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casație are ca obiect verificarea conformității hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept“ (paragraful 25). Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a dezvoltat analiza prin raportare la cauzele de încetare a procesului penal și a reținut că „Având în vedere diferențele dintre calea extraordinară de atac a contestației în anulare și cea a recursului în casație, Curtea reține că o asemenea greșeală juridică (constând în faptul că instanța s-a pronunțat greșit cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casație, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidența unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanța de apel a omis să se pronunțe va fi invocată pe calea contestației în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului (paragraful 32). Curtea reține însă că ipoteza invocată de autorul excepției de neconstituționalitate nu se regăsește, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casație, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greșit a încetării procesului penal, nu și soluția simetrică a greșitei nedispuneri a încetării procesului penal. Reglementarea acestei din urmă soluții ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenții legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedură penală sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituționalitate a dispozițiilor legale anterior menționate (paragraful 33). Prin urmare, Curtea reține că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluția greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situația în care instanța, în mod eronat, a constatat lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituției recursului în casație, greșita pronunțare a instanței cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din Codul de procedură penală (paragraful 34)“. Având în vedere argumentele expuse, se desprinde concluzia că în ipoteza în care instanța de apel a examinat incidența dispozițiilor legale referitoare la prescripția răspunderii penale prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, invocarea naturii juridice diferite a acesteia din urmă, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022, nu poate fi realizată pe calea contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât constituie o chestiune de drept, iar nu o eroare de procedură. În consecință, în ceea ce privește chestiunea de drept invocată de către instanța de trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. În raport cu cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite sesizările formulate de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I.1), nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), nr. 1.396/1/2022 (pct. IV.4) și nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2), respectiv Curtea de Apel Brașov, Secția penală, în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1), prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum“ și „Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii“ și va stabili că: 1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal. ... 2. Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. ... ... ... Totodată, va respinge, ca inadmisibile, celelalte sesizări formulate în dosarele reunite, respectiv: – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum“ pentru infracțiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal și dacă în temeiul aceluiași principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 devin incidente dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal și pentru infracțiunile presupus comise anterior aceste date; ... – Dosarul nr. 1.446/1/2022 (pct. IV.6), vizând lămurirea chestiunii de drept: a) Dacă lipsa din fondul activ al legislației a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, determină incidența dispozițiilor art. 5 din Codul penal; b) Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; ... – Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că își mențin efectul întreruptiv de prescripție produs în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018; ... – Dosarul nr. 1.490/1/2022 (pct. IV.8), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum și a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.492/1/2022 (pct. IV.9), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă un act de procedură efectuat conform dispozițiilor procedurale și art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripție a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conținutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură; ... – Dosarul nr. 1.506/1/2022 (pct. IV.11), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis anterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum și a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.554/1/2022 (pct. IV.12), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă inexistența în legislație a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, determină incidența dispozițiilor art. 5 din Codul penal; dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; ... – Dosarul nr. 1.576/1/2022 (pct. IV.13), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect și audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.577/1/2022 (pct. IV.14), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii și de desființare a ordonanței procurorului cu consecința trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunțate de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.578/1/2022 (pct. IV.15), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect, audierea în calitate de suspect și comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, ale copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; ... – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 258 din 26 mai 2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracțiunile săvârșite până în data de 9 iunie 2022 și dacă aceste decizii ale Curții Constituționale devin inaplicabile în această materie în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene; ... – Dosarul nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ și alții și C-840/19 NC. ... ...