Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 (HP)Punctul X

X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară este în sensul că singurele sesizări admisibile sunt cele care vizează caracterul normelor care reglementează efectul întreruptiv al prescripției și s-a susținut că „Normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept procesual supuse principiului «tempus regit actum».“ De asemenea, Ministerul Public a susținut că se impune respingerea ca inadmisibile a tuturor celorlalte sesizări cu privire la care s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate, întrucât fie nu îndeplinesc condiția ca problema invocată să fie o veritabilă chestiune de drept cu privire la care să fie necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit mecanismului prevăzut la art. 475 din Codul de procedură penală, problema invocată fiind una care ține de interpretarea realizată de instanța de judecată, singura în măsură să determine legea penală aplicabilă într-o cauză, fie se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să stabilească dacă cele două decizii menționate ale Curții Constituționale devin aplicabile în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu privire la fondul cauzei s-a arătat că dispozițiile art. 1 și 2 din Codul penal, care stabilesc principiile legalității incriminării și legalității sancțiunilor de drept penal în dreptul penal, oferă totodată și definiția legii penale ca fiind acea lege care prevede faptele care constituie infracțiuni, pedepsele și măsurile educative aplicabile ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Dispozițiile art. 173 din Codul penal prevăd că prin legea penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aceste dispoziții conțin nu atât o definiție a legii penale, astfel cum sugerează titlul marginal al articolului, cât de fapt o transpunere a dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României, republicată, care prevede obligativitatea legiferării infracțiunilor, pedepselor și regimul de executare al acestora doar prin lege organică, stabilind astfel că doar legea organică și actele normative cu putere echivalentă acesteia sunt izvoare de drept penal. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Codul penal stabilesc că săvârșirea unei infracțiuni conduce la atragerea răspunderii penale a persoanei cu consecința aplicării unei sancțiuni de drept penal. În titlul VII al Codului penal au fost reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală și care astfel conduc la imposibilitatea aplicării unei sancțiuni de drept penal persoanei care a comis o infracțiune. Printre acestea se regăsește și instituția prescripției răspunderii penale reglementată la art. 153 din Codul penal în ceea ce privește conținutul său și la art. 154 din Codul penal în ceea ce privește termenele de prescripție. În mod tradițional, instituția prescripției răspunderii penale este considerată o instituție care aparține dreptului penal material, nu dreptului procesual, prin raportare la efectul său de a înlătura răspunderea penală și deci și stabilirea și aplicarea pedepsei. Se reține în acest sens și jurisprudența Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) prin care Curtea a întărit această interpretare. Cu toate acestea, însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022) - paragraful 67, a operat o distincție între instituția prescripției răspunderii penale și instituția întreruperii cursului termenului prescripției răspunderii penale. Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a precizat că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale. Curtea a mai reținut că repunerea în termenul de prescripție este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor. Încadrarea instituției întreruperii prescripției printre instituțiile de drept procesual se datorează faptului că reprezintă în esență unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Procesul penal este definit (Explicații teoretice ale Codului penal român, Academia Română - Institutul de cercetări juridice, Vintilă Dongoroz ș.a., București 2003, vol. V pag. 10) ca o activitate judiciară care se desfășoară în fața și prin mijlocirea organelor judiciare, iar acest caracter judiciar se răsfrânge asupra tuturor actelor procesului penal, atât cele procesuale, cât și cele procedurale, pentru acestea din urmă chiar atunci când sunt efectuate de organe extrajudiciare, dar sub control judiciar (de exemplu, înmânarea unei citații prin poștă) sau de către persoane particulare din însărcinarea organului judiciar (de exemplu, raportul întocmit de expert). Normele care reglementează desfășurarea procesului penal, care se realizează prin efectuarea de acte procesuale și procedurale, sunt norme de procedură penală, astfel cum este prevăzut explicit în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Codul de procedură penală. Procesul penal presupune o suită de activități desfășurate în timp, prin care participanții la acesta își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile, iar actele procesuale și procedurale sunt instrumentele juridice care dinamizează desfășurarea procesului penal și permit efectiva lui înfăptuire (Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, 2014, N. Volonciu și alții, pag. 584). Ține de natura intrinsecă a acestor acte faptul că totodată, implicit, „relevă existența și persistența acțiunii de tragere la răspundere penală a infractorului“ (Explicații teoretice ale Codului penal român, Academia Română - Institutul de cercetări juridice, Vintilă Dongoroz ș.a., București 2003, vol. II pag. 245), ceea ce determină împiedicarea uitării faptei ce contravine normelor de incriminare. Acest efect întreruptiv de prescripție al actelor de procedură nu poate fi disociat de conținutul și scopul actelor și este de esența actelor de procedură. Pentru a-și produce efectul de dinamizare și înfăptuire a procesului penal, actele procesuale și procedurale trebuie întocmite cu stricta respectare a dispozițiilor legale care le reglementează în ceea ce privește condițiile de fond și de formă, dispoziții legale în vigoare la data întocmirii lor. Aceasta este esența principiului aplicării imediate a legii de procedură care a fost caracterizat de Curtea Constituțională în Decizia nr. 691 din 8 noiembrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019) - paragraful 24, ca fiind de strictă aplicare și implicând atât efectuarea actelor procesuale sau procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi. Principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură nu poate fi aplicat selectiv, respectiv doar în ceea ce privește unele dintre efecte, ci se aplică totalității efectelor pe care un act de procedură le are la data întocmirii sale, întrucât organele judiciare întocmesc actele de procedură în considerarea tuturor efectelor pe care acestea le au în desfășurarea procesului penal la momentul întocmirii lor. În cazul unei succesiuni de legi de procedură, legea nouă nu poate fi decât rezultatul unei evoluții în materie procesuală prin care se urmărește o mai bună adaptare a regulilor de procedură în vederea optimizării procesului penal. A impune noul standard configurat de noua lege de procedură unui act procedural întocmit cu respectarea unei legi anterioare cu consecința invalidării efectelor acelui act reprezintă o cenzurare și sancționare a conduitei organelor judiciare, deși la momentul actului acestea au respectat toate rigorile impuse de lege. Actul de procedură nici nu putea avea o altă configurație și alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data întocmirii, altfel ar fi fost contrar legii, lovit de nulitate și nu și-ar fi produs efectele juridice urmărite prin realizarea sa. Curtea Constituțională a antamat această chestiune relativ la previzibilitatea în conduita unui subiect de drept, menționând prin Decizia nr. 180 din 28 martie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 21 mai 2019) - paragraful 34, prin care a descris principiul neretroactivității, principiu comun atât legii de procedură, cât și legii penale mai severe, că este absurd să se pretindă unui subiect de drept că o anumită conduită sau anumite relații sociale reglementate de o normă legală nu mai sunt legale sau valide ori sunt inexistente, deoarece norma care le materializa a fost declarată neconstituțională. Și în această ultimă situație, subiectul de drept nu avea cum să prevadă că ulterior norma legală va fi declarată neconstituțională. Astfel, în cazul efectelor unui act de procedură penală nu poate fi conceput principiul aplicării retroactive a legii relativ la niciunul dintre efectele actului de procedură fără a nega esența și rațiunea acestuia și fără a contraveni scopului procesului penal. În acest sens, aplicarea retroactivă a normelor referitoare la efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură folosind argumentul conform căruia întreruperea prescripției este o instituție de drept penal, întrucât influențează termenul de prescripție și poate conduce la înlăturarea răspunderii penale, și deci a posibilității de stabilire și aplicare a pedepsei ori măsurii educative, nu poate decât să conducă la o lipsă de securitate și de previzibilitate în sistemul de drept. În definitiv, chiar în ipoteza aprecierii normelor supuse examinării ca fiind norme de drept penal prin prisma efectului avut asupra termenului de prescripție și deci asupra răspunderii penale, însăși precaritatea principiului aplicării retroactive a legii în materia prescripției penale relativ la imprescriptibilitatea unor infracțiuni, astfel cum a fost relevată de Curtea Constituțională, constituie un argument în sensul preeminenței principiului activității legii în ceea ce privește efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură. Astfel, inițial, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a agreat punctul de vedere tradițional al doctrinei și al practicii potrivit căruia prescripția răspunderii penale este o instituție specifică dreptului material substanțial căreia îi este aplicabil principiul axiomatic prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, atunci când a statuat prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) că dispozițiile art. 124 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, care prevedeau că prescripția specială înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul general al prescripției este depășit cu încă o dată (în urma modificării legislative termenul prescripției speciale fiind astfel mai mare), sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Ulterior, poziția Curții Constituționale referitor la imuabilitatea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile aplicabil în materia prescripției s-a schimbat. Astfel, Curtea a avut ocazia să analizeze în cadrul deciziilor nr. 511 din 12 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014) și nr. 341 din 17 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014) constituționalitatea dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, dispoziții introduse prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012), care prevedeau în esență retroactivitatea obligatorie a imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, dar și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care nu se împlinise termenul de prescripție a executării. În cadrul acestor decizii, Curtea Constituțională a realizat o analiză a instituției prescripției din perspectiva legislației, doctrinei și jurisprudenței altor state europene, antamând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenție referitor la retroactivitatea dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, reținând opinia Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept - Comisia de la Veneția, dar și realizând o analiză a doctrinei românești. Fără a-și asuma o reapreciere a caracterului normelor ce guvernează instituția prescripției, dar având această viziune de ansamblu, Curtea Constituțională, atentă la stadiul evolutiv al dreptului penal la nivel european, a decis că dispozițiile legale criticate sunt constituționale în raport cu criticile formulate, relativ la încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, cu privire la neretroactivitatea dispozițiilor legii penale mai severe. Astfel, în esență, Curtea Constituțională a înlăturat concepția tradițională, statornicită, a aplicării legii penale mai favorabile în mod automat și fără a distinge în toate situațiile care țin de prescripție în dreptul penal, a învederat caracterul relativ al aplicării principiului statuat la art. 15 alin. (2) din Constituție în această materie și, de asemenea, a statuat incidența principiului aplicării imediate a dispozițiilor legale din materia prescripției care prevedeau o situație defavorabilă. Se remarcă, prin această concepție, o interpretare a normelor în materie de prescripție cu luarea în considerare a cerințelor și standardelor asumate de statul român în urma aderării la Uniunea Europeană și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că situația prescripției răspunderii penale a fost analizată pe tărâmul art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin trei hotărâri fundamentale: Coeme și alții împotriva Belgiei (2000) , Previti împotriva Italiei (2013) și Borcea împotriva României (2015) . Dacă în prima hotărâre (paragraful 149) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având de analizat legislația belgiană care includea materia prescripției în sfera de reglementare a dreptului procesual, a stabilit că aplicarea imediată a legii de procedură cu consecința prelungirii termenului de prescripție nu încalcă art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului atâta timp cât nu se împlinise termenul de prescripție la data intrării în vigoare a legii, totuși, în cea ce-a doua hotărâre (paragraful 80), analizând legislația italiană în care prescripția aparține dreptului penal substanțial, Curtea a ridicat la nivel de principiu faptul că legile privind prescripția nu stabilesc pedepse sau infracțiuni, ci pot fi considerate simple condiții prealabile de examinare a cauzei, fiind astfel legi procedurale guvernate de principiul tempus regit actum, nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile garantat de art. 7 menționat. În ultima hotărâre (paragraful 64), această optică a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost relevată și cu prilejul analizei legislației române în materie de prescripție, Curtea reamintind că în ceea ce privește dispozițiile aplicabile în materia prescripției s-a pronunțat deja în sensul că „aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripție nu aducea atingere art. 7 din Convenție, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziție ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripție din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripție sunt legi de procedură“. Curtea a mai statuat că „normele privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei“. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a îmbrățișat optica exprimată în opinia concordantă la Hotărârea Mocanu împotriva României (2014) și opinia parțial divergentă la Hotărârea Matytsina împotriva Rusiei (2014) , potrivit căreia normele care reglementează prescripția răspunderii penale sunt norme mixte de drept procesual și material. Mai mult, faptul că în Hotărârea Kononovo împotriva Letoniei (2010) Curtea a analizat din perspectiva art. 7 din Convenție caracterul retroactiv al dispozițiilor legale care modificau Codul penal în sensul declarării imprescriptibilității crimelor împotriva umanității, a reprezentat doar încercarea Curții de a răspunde argumentelor reclamanților, însă ar putea conduce la efecte care ar putea submina însuși spiritul art. 7 (inaplicabil în această materie), astfel cum s-a menționat în opinia separată concordantă formulată de o parte dintre judecători. Dincolo de inaplicabilitatea dispozițiilor art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația normelor care guvernează prescripția răspunderii penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conturat, prin hotărârile Alikaj împotriva Italiei (2011) în paragrafele 108 și 111 și Cestaro împotriva Italiei (2015) în paragraful 225, ideea că mecanismul prescripției poate fi apreciat ca fiind contrar art. 2 și 3 din Convenție privind dreptul la viață și interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, în latura procedurală referitoare la efectivitatea anchetei penale desfășurate, Astfel, în esență, a reținut Curtea că normele de drept penal, inclusiv cele referitoare la prescripția răspunderii penale, trebuie să fie adecvate pentru a conduce la pedepsirea actelor interzise de art. 2 și 3 și să aibă un puternic caracter de descurajare pentru a asigura prevenirea actelor ilegale, în considerarea obligației generale asumate de state, prevăzută la art. 1 al Convenției care prevede că părțile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite de Convenție. Se observă, atât la nivel european, dar și la nivel național, prin prisma deciziilor nr. 511 din 12 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014) și nr. 341 din 17 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014), că în situația unui conflict între principiile fundamentale de drept, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în materia prescripției este limitat, din perspectiva Curții Constituționale, de principiul echității ca o componentă fundamentală a statului de drept, astfel cum a menționat în considerentele Deciziei nr. 511 din 12 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014), de principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului la viață și la interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante salvgardate de efectivitatea anchetei penale, dar și de cerințele impuse de respectarea actelor Uniunii Europene și de îndeplinirea obligațiilor asumate de statul român în materia pedepsirii infracțiunilor grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general. Considerând că normele care guvernează efectul întreruptiv de prescripție sunt de imediată aplicare, se constată că orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 - data publicării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Începând cu data de 30 mai 2022 produc efecte întreruptive actele de procedură reglementate de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Pentru determinarea actelor cu caracter întreruptiv de prescripție din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 - data publicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, se impune analiza efectelor deciziilor Curții Constituționale. Astfel, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 s-a stabilit că o decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate face ca legea sau ordonanța declarată neconstituțională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca și cum ar fi abrogate prin lege, și că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, datorită căruia jurisprudența acesteia trebuie avută în vedere de toate autoritățile statului, inclusiv de organele implicate în procesul de aplicare a legilor și a ordonanțelor Guvernului. Aceste concluzii generale sunt valabile indiferent de tipul de decizie adoptat de Curtea Constituțională (simplă sau de interpretare), nefiind operată vreo distincție în acest sens în jurisprudența instanței constituționale. Față de împrejurarea că în considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) Curtea a indicat soluția referitoare la întreruperea cursului prescripției pe care a considerat-o conformă principiilor constituționale, respectiv aceea ce fusese reglementată de dispozițiile Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, organele judiciare au aplicat-o, reținând caracterul obligatoriu al considerentelor deciziei. Trebuie menționat că, deși Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) a „abrogat“ dispoziția finală a alin. (1) al art. 155 din Codul penal, organele judiciare au urmat soluția indicată în considerentele deciziei, soluție cunoscută și întemeiată pe o practică judiciară consistentă și consecventă conform Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României. Mențiunile din considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022) de la paragrafele 71-72, în sensul că organele judiciare, în absența intervenției legiuitorului, s-au substituit acestuia și au aplicat dispoziții legale care nu existau în fondul activ al legislației, reprezintă o deviere de la principiile statuate prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000), un reviriment jurisprudențial necunoscut până la momentul Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022). În acest interval, 25 iunie 2018-30 mai 2022, fiind confruntate cu lipsa din fondul legislativ activ a cazurilor de întrerupere a prescripției formal reglementate, organele judiciare, pe cale de interpretare, folosind îndrumarea explicită furnizată de instanța constituțională și cu respectarea principiilor și regulilor de drept, în special a principiului echității, și-au realizat activitatea conform atribuțiilor legale și constituționale, în desfășurarea procesului penal, fiind evidentă atitudinea de a nu permite ca faptele de natură penală să își piardă rezonanța socială avută la momentul comiterii lor. Nu poate fi ignorată semnificația faptului că legiuitorul a instituit formal, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, aceeași soluție ca cea indicată de Curtea Constituțională în considerentele deciziei, care este aceeași cu cea prevăzută de Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României și cu cea efectiv aplicată de organele judiciare în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022. Astfel, în contextul unei jurisprudențe întemeiate pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995) și Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000), în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022 au avut efect întreruptiv de prescripție acele acte de procedură care trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului, în sensul practicii stabilite conform dispozițiilor Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României. În ceea ce privește posibilul argument că în urma deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal pot fi calificate drept lege penală mai favorabilă, întrucât fragmentul de text care prevedea cauzele care întrerup cursul prescripției a fost în esență abrogat, s-a apreciat esențială clarificarea noțiunii de lege penală și a noțiunii de lege penală mai favorabilă. Astfel, legea penală este definită ca fiind expresia voinței legiuitorului primar (Parlamentul) sau delegat (Guvernul). Se reține că în ceea ce privește situația dispozițiilor finale ale alin. (1) al art. 155, înlăturarea acestora s-a realizat ca urmare a intervenției Curții Constituționale care a sesizat și sancționat viciul de neconstituționalitate constatat. Conform jurisprudenței consecvente a Curții Constituționale, aceasta nu este legiuitor pozitiv, nu creează norme, legi penale. Mai mult, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019 - paragraful 441), analizând a priori constituționalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea articolului I pct. 29 prin care se introducea la art. 173 din Codul penal mențiunea explicită conform căreia deciziile Curții Constituționale care au caracter general obligatoriu sunt asimilate legii penale și constituie lege penală mai favorabilă. A precizat Curtea Constituțională în decizia menționată că reglementarea unei dispoziții cu caracter penal presupune, în mod axiomatic, o activitate generatoare de norme, așadar, de legislator pozitiv. Faptul că un act jurisdicțional, prin efectele sale, duce la încetarea de drept a normei juridice nu înseamnă că acest act este unul normativ, ci, din contră, reprezintă o expresie a dimensiunii atributive de competență a Constituției în accepțiunea căreia actul unei autorități poate duce la încetarea actului unei alte autorități, fără însă a se substitui acesteia. De asemenea, în această situație nu pot fi reținute nici dispozițiile art. 5 alin. (2) din Codul penal care prevăd că dispozițiile privind legea penală mai favorabilă se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, întrucât aceste dispoziții se referă la situația în care pe perioada de activitate a dispoziției legale, înainte de a fi declarată neconstituțională, acea dispoziție era mai favorabilă, urmând ca suspectul sau inculpatul să beneficieze de efectele acesteia în ciuda viciului de neconstituționalitate constatat de Curte. Or, în ceea ce privește dispozițiile declarate neconstituționale, ca urmare a celor două decizii ale Curții Constituționale, nu erau mai favorabile suspectului sau inculpatului, ci, din contră, prevedeau un regim juridic mult mai permisiv pentru organele judiciare, astfel cum s-a menționat în paragraful 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, față de împrejurarea că forma incompletă în care s-au regăsit dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, subsecvent Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu este rezultatul procesului deliberativ al organului legiuitor, nu reprezintă o opțiune a acestuia raportat la circumstanțele sociale și necesitățile legate de asigurarea apărării valorilor sociale care prezintă importanță la un moment dat într-o societate democratică, dispozițiile menționate nu întrunesc condițiile pentru a fi lege penală mai favorabilă. Totodată, se reține că orice lege trebuie să îndeplinească anumite condiții privind claritatea și lipsa de echivoc, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care prevăd că textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Suplimentar acestor cerințe generale, aplicabile oricărui text legal, în ceea ce privește legile penale se impune standardul conturat prin jurisprudența Curții Constituționale care a stabilit că o dispoziție legală trebuie sa fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). Văzând dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, subsecvent Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, care a declarat neconstituționalitatea doar a sintagmei „oricărui act de procedură“, dar și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022 din paragraful 74, potrivit cărora rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea instituției întreruperii cursului termenelor prescripției răspunderii penale, se constată că instituția întreruperii prescripției nu a fost înlăturată cu totul din fondul legislativ activ, dar nici nu îndeplinește cerințele de previzibilitate în absența indicării actelor întreruptive de prescripție, pentru a putea fi calificată ca lege penală mai favorabilă. Prin urmare, instituția întreruperii prescripției este specifică dreptului procesual penal, fiind un efect al actelor de procedură realizate de organele judiciare în cursul procesului penal. ...