Decizia CCR nr. 219/2014Paragraful 37

21. Cu privire la dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestora, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Prin această decizie, Curtea a arătat că anterior adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, era posibilă atacarea cu apel a sentinţelor pronunţate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o regulă, potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la nivelul judecătoriei va putea fi atacată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului. În acest sens, Curtea a reţinut că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege şi că legea procesual penală promovează, ca regulă, judecarea procesului penal în 3 grade de jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, Curtea a observat că pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituţională, ca excepţie, existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă instanţă şi recurs.