Decizia CCR nr. 159/2014Paragraful 17

Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile legale care exclud posibilitatea formulării căilor de atac împotriva hotărârilor definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti în condiţiile Legii nr. 67/2004 nu încalcă prevederile constituţionale invocate. Astfel, soluţionarea întâmpinărilor, contestaţiilor sau a altor cereri cu respectarea procedurii stabilite de lege pentru ordonanţa preşedinţială, precum şi excluderea căilor de atac în materie electorală sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 21 şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii diferite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, iar accesul liber la justiţie nu implică în mod necesar existenţa mai multor grade de jurisdicţie şi nici posibilitatea exercitării căilor de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părţile din proces. În plus, în exercitarea rolului său de garant al supremaţiei Legii fundamentale, instanţa de contencios constituţional este competentă ca, atunci când o prevedere legală supusă controlului său este susceptibilă de mai multe variante de interpretare dintre care unele sunt neconforme cu dispoziţiile Constituţiei, să identifice acea modalitate de interpretare care corespunde normelor şi principiilor fundamentale, urmând ca prevederea legală examinată să fie aplicată numai în acea interpretare constatată de Curte ca fiind constituţională, orice altă variantă fiind exclusă. Aceasta presupune că, după publicarea deciziilor, singura interpretare posibilă a dispoziţiilor legale este cea dată prin deciziile Curţii Constituţionale. Dar acestea determină desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti doar în acele cauze în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. Precizează că, în sensul constituţionalităţii prevederilor legale criticate, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin deciziile nr. 102 din 28 februarie 2013 şi nr. 1.542 din 25 noiembrie 2010.