Decizia CCR nr. 136/2014Paragraful 16

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prin rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în primă instanţă cu privire la soluţionarea plângerii formulate împotriva unei rezoluţii de scoatere de sub urmărire penală, ca urmare a modificării art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 202/2010, sunt încălcate prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, arătând că textele criticate creează discriminare între persoane aflate în situaţii juridice identice, respectiv cele interesate să promoveze recurs împotriva hotărârilor pronunţate, conform dispoziţiilor art. 277-278 din Codul de procedură penală din 1968, şi cele cărora le este asigurat dreptul de a promova această cale de atac. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012. De asemenea, se arată că prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispoziţiile constituţionale şi cele convenţionale referitoare la accesul liber la justiţie, la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, susţinându-se că, în lipsa unui astfel de control, instanţa absolutizează legalitatea şi temeinicia anumitor probe administrate şi nu îşi manifestă rolul activ în soluţionarea cauzelor, respingând plângeri fără a intra în cercetarea fondului cauzelor. Sunt invocate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 26 aprilie 2006 şi 31 martie 2008, pronunţate în cauzele Lungoci împotriva României şi Anghel împotriva României. Se arată, totodată, că inadmisibilitatea recursului încalcă principiul exercitării căilor de atac şi dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei reglementate la art. 124 şi art. 129 din Legea fundamentală, contravenind şi prevederilor art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare. Raportând textul criticat la prevederile art. 385^1 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 se susţine că imposibilitatea exercitării vreunei forme de control judiciar împotriva hotărârilor pronunţate, potrivit dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 din acelaşi cod, reprezintă o măsură nejustificată, fără o raţiune procesuală rezonabilă. Se arată că aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 poate duce la pronunţarea unor soluţii arbitrare, blocând pentru viitor posibilitatea urmăririi aceleiaşi persoane pentru aceleaşi fapte, cu excepţia cazurilor în care sunt descoperite fapte sau împrejurări noi, necunoscute de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la data pronunţării hotărârii rămase definitive, conform textului legal criticat. Se susţine că sunt încălcate, în acest fel, şi dispoziţiile art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 contravin şi dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, prin neasigurarea dreptului la un recurs efectiv, precum şi prevederilor art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, prin neasigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală.