Decizia ÎCCJ nr. 82/2022 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la prima chestiune de drept invocată, care vizează interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală pentru a se stabili dacă instanța care soluționează contestația în anulare are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză, Curtea a reținut următoarele: Dezlegarea chestiunii de drept invocate trebuie să țină seama, în primul rând, de natura juridică a contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale, fiind o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură (error in procedendo). În aceste condiții, în cazul în care instanța de apel a analizat toate legile penale succesive și a identificat legea penală mai favorabilă, ca fiind legea veche, stabilirea acesteia nu poate face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a contestației în anulare întrucât o interpretare contrară ar însemna transformarea contestației în anulare, ca și cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permițându-se, contrar legii, pronunțarea unei soluții diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date acelorași elemente avute în vedere de instanța de apel, de către judecători din cadrul aceleiași instanțe. Or, o nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestației în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanței de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumției legalității hotărârii judecătorești. Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuția părților de către instanța de apel și cu privire la care s-a pronunțat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca și caz de contestație în anulare. În aceste condiții, se pune întrebarea dacă omisiunea instanței, în ciclul procesual ordinar, de a avea în vedere și de a analiza una dintre legile succesive care determină incidența unei cauze de încetare a procesului penal constituie o eroare de procedură, potrivit art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, sau dacă aceasta reprezintă o eroare de judecată, iar stabilirea legii penale mai favorabile nu poate face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a contestației în anulare întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 426 din Codul de procedură penală. Astfel cum s-a menționat mai sus, chestiunea de drept invocată este generată de împrejurarea că pe rolul instanțelor de judecată au fost înregistrate mai multe contestații în anulare întemeiate pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale potrivit dispozițiilor art. 154 din Codul penal. Aceste contestații în anulare determină în realitate analizarea/reanalizarea legii penale mai favorabile aplicabile în cauză, având în vedere că se solicită, în esență, aplicarea unei legi penale în vigoare în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022 [contestatorii apreciind că legea în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României este mai favorabilă în ceea ce privește dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituțională a reținut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie simplă/extremă, astfel că în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale]. Prin urmare, chestiunea de drept prezintă relevanță nu doar în cazul condamnărilor dispuse în baza Codului penal din 1969, ci și în ce privește condamnările dispuse în baza Codului penal în vigoare, având în vedere că în acest din urmă caz pot fi comparate cel puțin două legi penale succesive, respectiv dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada 1 februarie 2014-26 iunie 2018, până la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, și dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. În urma consultării practicii judiciare s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare în ceea ce privește contestațiile în anulare (întemeiate pe aceste decizii ale Curții Constituționale) formulate împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a analizat cauza de încetare referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, fiind identificate două orientări. Curtea a apreciat că pot fi identificate argumente pertinente în sprijinul ambelor orientări jurisprudențiale. Astfel, pe de o parte, omisiunea instanței, care a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, de a avea în vedere una dintre legile succesive care determină incidența unei cauze de încetare a procesului penal poate constitui o eroare de procedură, adică o nepronunțare imputabilă instanței care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare. Pe de altă parte, Curtea a reținut că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, iar legiuitorul nu a reglementat un astfel de caz de contestație în anulare, în ipoteza succesiunii de legi penale în timp. Totodată, aplicarea legii mai favorabile potrivit art. 5 din Codul penal reprezintă un proces complex, instanța care realizează această analiză având în vedere mai multe criterii în analizarea legilor penale succesive, respectiv: condițiile de incriminare, cerințele privind tragerea la răspundere penală, condițiile de sancționare și consecințele condamnării, astfel că reanalizarea legii penale mai favorabile poate echivala cu o nouă rejudecare a cauzei. ...