Decizia ÎCCJ nr. 82/2022 (HP)Punctul X

X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară Asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat în sensul că instanța care soluționează contestația în anulare nu poate, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză. Astfel, în ceea ce privește admisibilitatea în principiu a unei contestații în anulare, prevăzută de art. 431 din Codul de procedură penală, aceasta constă în obligativitatea instanței de a verifica atât invocarea unui caz de contestație dintre cele prevăzute expres de art. 426 din Codul de procedură penală, cât și a concordanței dintre cazul invocat și existența unui fapt juridic, de natură să facă să fie îndeplinite formal condițiile prevăzute de cazul respectiv. Lipsa îndeplinirii uneia dintre aceste cerințe duce la respingerea contestației ca inadmisibilă. Contestația în anulare este o cale de atac de reformare și retractare al cărei scop este acela de a înlătura erorile procedurale, nu pe cele de fond. Conform literaturii de specialitate, cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se referă la situația în care cauza a fost soluționată prin condamnarea inculpatului printr-o hotărâre definitivă, iar instanța de judecată a ignorat probe aflate la dosar, care ar fi permis pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal. Astfel, pentru a putea fi invocat acest caz de contestație în anulare, este necesar să fie îndeplinite două condiții cumulative: (1) prin hotărârea definitivă atacată trebuie să se fi dispus condamnarea inculpatului; și (2) la dosarul cauzei să existe probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Cu privire la cea de-a doua condiție s-a apreciat că cererea de contestație în anulare poate fi admisă atât în cazul în care la dosar existau probe cu privire la încetarea procesului penal, cât și atunci când, deși probele nu existau în cuprinsul dosarului, instanța era obligată să le ia în considerare din oficiu. De asemenea, cu privire la această condiție, autorii au apreciat că, dacă probele nu sunt materiale, ci constau în acte normative pe care instanța avea obligația să le cunoască (de exemplu, lege de modificare a prescripției răspunderii penale), acestea trebuie să fi fost intrate în vigoare până la momentul pronunțării ce face obiectul contestației în anulare. Or, aplicarea într-un mod sau altul a legii penale mai favorabile nu reprezintă o eroare de procedură, după cum nu echivalează nici cu aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Punerea în discuție în faza de admisibilitate a contestației în anulare a modalității de aplicare a legii penale mai favorabile reprezintă o analiză de drept substanțial și o antamare a cauzei pe fond, ceea ce excedează obiectului și scopului acesteia. Evaluarea instanței de apel cu privire la existența și tipicitatea faptei sau cu privire la legea penală mai favorabilă a intrat în autoritatea de lucru judecat, chiar dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii survin modificări legislative sau jurisprudențiale care sunt de natură să releve caracterul eronat al analizei. Netemeinicia sau nelegalitatea soluției instanței de apel va putea fi contestată numai prin intermediul căilor extraordinare de atac prevăzute de lege și în condițiile restrictive stipulate de legiuitor. Prin urmare, în condițiile în care a intrat în autoritatea de lucru judecat evaluarea instanței cu privire la legea penală mai favorabilă și la efectele produse de trecerea timpului, într-o astfel de ipoteză întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și incidența prescripției generale sau speciale se pot realiza numai în condițiile art. 121-124 din Codul penal din 1969, întrucât nu se poate reține aparența de sustenabilitate a cazului de contestație în anulare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în condițiile în care legea penală mai favorabilă stabilită cu autoritate de lucru judecat este Codul penal din 1969, iar contestatorii ar invoca dispozițiile noului Cod penal și, implicit, reevaluarea legii penale mai favorabile, adică comiterea de către instanță a unei erori de judecată, iar nu a uneia de procedură. Cu referire la a doua întrebare din cuprinsul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat în sensul că în aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a analizat incidența acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripție specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv existența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a susținut că pe calea contestației în anulare nu se poate repune în discuție o cauză de încetare a procesului penal, dacă această problemă a fost dezbătută cu ocazia judecării apelului, deoarece calea extraordinară de atac s-ar transforma într-un „apel deghizat“. Acest aspect reiese din Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a interpretat modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Din conținutul acestei decizii reiese că aspectele ce țin de fondul cauzei pot fi supuse controlului judiciar, eventual pe calea extraordinară a recursului în casație, în măsura în care criticile se circumscriu cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală („în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal“). Raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție ce reiese din Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 a fost validat de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 453 din 24 iunie 2020 și nr. 120 din 15 martie 2022. Curtea a constatat că invocarea de către persoana condamnată a unei cauze de încetare a procesului penal, care ar fi existat la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive de condamnare și asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat - și nu doar a incidenței în cauza în care persoana a fost condamnată a unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanța de apel a omis să se pronunțe, presupune o critică a raționamentului judiciar făcut de instanța de apel cu privire la cauza de încetare a procesului penal invocată de persoana condamnată, cauză analizată cu prilejul soluționării apelului și, implicit, o reevaluare a fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma contestația în anulare într-un „apel deghizat“. Din raționamentele expuse rezultă că instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, dacă instanța de apel a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în raport cu împlinirea termenului de prescripție. ...