Decizia CCR nr. 514/2013Paragraful 11

Instanţa de judecată arată că în privinţa art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală există mai multe elemente care nu sunt cunoscute petentului şi care nu ţin de conduita sa, situaţie în care aplicarea acestui text de lege poate duce în practică la lipsirea lui de posibilitatea analizării plângerii de instanţa de judecată. Astfel, conform art. 277 din Codul de procedură penală, termenul de 20 de zile, în care ar trebui soluţionată plângerea de către procurorul ierarhic superior şi la care face trimitere art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, curge de la primirea plângerii. Or, în cele mai multe situaţii, petenţii formulează plângerile prin poştă, astfel că nu au cunoştinţă la ce dată sunt înregistrate efectiv la parchet şi deci de la ce dată începe să curgă termenul de 20 de zile, existând o multitudine de factori care ar putea afecta circuitul corespondenţei şi intervalul de timp estimat de petent ca suficient pentru livrarea acesteia. Mai mult, există posibilitatea îndreptării greşite a plângerii, situaţie în care, conform art. 278^1 alin. 13 din Codul de procedură penală, plângerea se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Termenul legal curge şi în această situaţie de la data la care plângerea este înregistrată la procurorul ierarhic superior, termen necunoscut petentului. Chiar şi în măsura în care petentul ar cunoaşte data înregistrării plângerii, acesta trebuie să aştepte soluţionarea acesteia de către procurorul ierarhic superior, care trebuie realizată, conform art. 277 din Codul de procedură penală, în termen de 20 de zile. Acest termen este însă pentru procurorul ierarhic superior unul de recomandare, astfel că plângerea poate să fie sau să nu fie soluţionată în acest termen. În această situaţie, petentul îşi vede condiţionată conduita sa de cea imprevizibilă a unei alte persoane care are posibilitatea de a soluţiona plângerea în termenul legal sau nu, conduită în legătură cu care nu deţine niciun fel de informaţii, ajungându-se ca, în situaţia în care acesta se bazează cu bună-credinţă pe faptul că procurorul ierarhic superior va soluţiona plângerea în termenul legal, să fie sancţionat pentru acest lucru. De asemenea, chiar şi în situaţia în care procurorul ierarhic superior ar respecta termenul prevăzut de lege, intervalul de timp până la recepţionarea soluţiei, care se comunică întotdeauna prin poştă, ar putea să-l determine pe acesta să creadă că a fost depăşit termenul de 20 de zile, astfel că în multe situaţii singura posibilitate de a evita decăderea din dreptul de a formula plângere la instanţa de judecată este de a adresa o astfel de plângere în 40 de zile de la data expedierii plângerii sale către procurorul ierarhic superior pentru a avea certitudinea respectării termenelor legale. Într-o asemenea situaţie însă, dacă procurorul ierarhic superior admite plângerea şi infirmă soluţia de netrimitere în judecată, în conformitate cu art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală petentul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare. Instanţa consideră că nu este rezonabil a cere unei persoane să se intereseze, după expedierea plângerii, cu privire la data înregistrării acesteia la procurorul ierarhic superior, pentru ca apoi să calculeze 20 de zile şi, din nou, să verifice la parchet dacă procurorul ierarhic superior a soluţionat plângerea şi dacă a fost expediată pentru a-i fi comunicată, fiind, de altfel, îndoielnic ca toţi petenţii ar obţine astfel de informaţii. Având în vedere acestea, instanţa consideră că art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, interpretat prin coroborare şi cu art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, nu exprimă cu claritate condiţiile în care o persoană se poate adresa instanţei, în multe situaţii ajungându-se, inclusiv prin aplicarea interpretării oferite acestui text de lege prin Decizia nr. XV/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus amintite, la decăderea acesteia din dreptul de a formula plângere şi, pe cale de consecinţă, la lipsirea acesteia de un real acces la justiţie. Instanţa mai arată că este elocvent faptul că în speţă plângerea a fost formulată de o instituţie publică prin consilier juridic şi care, totuşi, nu a putut să îşi adapteze conduita cerinţelor legale. Această imprevizibilitate în interpretarea legii a fost, de altfel, sesizată de legiuitor, care, în proiectul noului Cod de procedură penală, a prevăzut la art. 340 că: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. (2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare." O astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală este imposibilă în prezent, dată fiind decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus amintită, care ar rămâne fără efect în măsura în care s-ar accepta posibilitatea petentului de a sesiza instanţa fie în termenul recomandat de art. 278^1 alin. 2, fie în cel prevăzut de art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală. Faţă de toate acestea, instanţa apreciază că reglementarea actuală cuprinsă în art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală duce, în fapt, la lipsirea persoanelor de posibilitatea de a obţine analizarea de către instanţă a plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, afectând în substanţă dreptul de acces la instanţă, cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie.