Decizia ÎCCJ nr. 64/2022 (HP)Punctul IX

IX. Concluziile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 1.584/C/1.404/III-5/2021 din data de 15 iulie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curții de Apel București - Secția I penală, prin care s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu la cele două întrebări formulate în conținutul acesteia pentru următoarele argumente: Din examinarea dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală s-a constatat că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel București, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu contestația declarată de inculpatul A. împotriva Încheierii din data de 25 februarie 2022 prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București a menținut, în temeiul dispozițiilor art. 250^2 din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanța din data de 2 martie 2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală. În ceea ce privește condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală s-a constatat că este, de asemenea, îndeplinită, deoarece chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Din perspectiva celei de-a treia condiții de admisibilitate, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, cu referire la Decizia nr. 16 din 11 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018, ce face trimitere la Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, precum și la Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, prin care s-a menționat că prin această sintagmă trebuie să se înțeleagă fie dezlegarea raportului juridic penal ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub raportul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate în cursul judecării cauzei în ultimă instanță, fie rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, ori poate viza atât o normă de drept material, cât și o dispoziție de drept procesual, însă, în ambele ipoteze, admisibilitatea sesizării este condiționată de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. S-a constatat că problemele de drept ridicate de instanța de trimitere, ambele privind aplicarea art. 250^2 din Codul de procedură penală privind termenul maxim în care judecătorul de cameră preliminară verifică măsurile asigurătorii, precum și natura juridică a acestui termen, nu întrunesc condiția de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real ce constau, conform art. 249 din Codul de procedură penală, în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale suspectului sau inculpatului (și în anumite situații ale părții responsabile civilmente or ale altor persoane), putând fi luate pe parcursul procesului penal, în scopul asigurării executării confiscării speciale sau a confiscării extinse, în scopul garantării executării pedepsei amenzii, în vederea reparării pagubei ori pentru garantarea executării cheltuielilor de judecată. Față de natura și scopul măsurilor asigurătorii, așa cum rezultă din conținutul art. 249 din Codul de procedură penală, procedura prin care se dispune cu privire la măsurile asigurătorii în cursul procesului penal nu constituie o judecată asupra unei acuzații penale și nu pune în discuție existența sau conținutul unor drepturi sau obligații civile, ci urmărește garantarea executării unor creanțe sau a unor sancțiuni de drept penal, dacă ele vor fi stabilite prin hotărârea prin care instanța dezleagă raportul juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale protejate prin norma de incriminare. Mai mult decât atât, prin luarea măsurilor asigurătorii instanța nu a dispus cu privire la luarea sau executarea confiscării sau a amenzii penale, cu privire la stabilirea sau executarea unei obligații de plată a cheltuielilor judiciare ori la existența sau întinderea obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune, ci doar se asigură că în ipoteza în care va dispune cu privire la aceste chestiuni hotărârea judecătorească va putea fi pusă în executare. Din aspectele anterior expuse rezultă că eventuala lămurire a chestiunilor de drept referitoare la măsurile asigurătorii luate în cursul procesului penal nu ar produce nicio consecință juridică asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. S-a făcut referire și la Decizia nr. 38 din data de 9 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind lămurirea chestiunii de drept referitoare la natura juridică a termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală, în considerentele căreia s-a arătat că existența măsurii asigurătorii nu este de natură a contribui la stabilirea soluției pe fond a cauzei, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracțiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor. De asemenea, s-a mai arătat că, și în ipoteza în care măsura asiguratorie ar fi fost dispusă în scopul recuperării prejudiciului civil, existența la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța pe fondul acțiunii civile a unor bunuri aflate sub puterea acestei măsuri are efect doar asupra modalității de recuperare a prejudiciului, iar nu a soluției date asupra acțiunii civile, deoarece măsura asiguratorie nu constituie, prin ea însăși, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. S-a concluzionat că față de caracterul incidental al procedurii de verificare a măsurilor asigurătorii, în raport cu soluția ce urmează a fi pronunțată pe latura penală și latura civilă a cauzei s-a constatat că întrebările formulate de instanța de trimitere privind termenul maxim în care judecătorul de cameră preliminară verifică măsurile asigurătorii, precum și natura juridică a acestui termen nu îndeplinesc criteriul de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei. ...