Decizia ÎCCJ nr. 74/2022 (HP)Punctul IX

IX. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Judiciară, în cuprinsul concluziilor formulate, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală. Din perspectiva condițiilor de admisibilitate a sesizării fundamentate pe procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția negativă, și anume ca asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În considerentele Deciziei nr. 18 din 5 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că îndeplinirea acestei condiții se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanța de trimitere, ci și pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Prin Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii de tipul celei incidente în cauză înseamnă, practic, a relua, în termeni substanțial similari, dezlegarea dată deja problemei de drept printr-o decizie anterioară a instanței supreme, ceea ce contravine unei cerințe de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea corespunzătoare a întregului raționament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunțarea acesteia. Prin prisma jurisprudenței anterior invocate, s-a reținut că prin Decizia nr. 2 din 25 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în forma în vigoare anterior anului 2014 „se aplică doar în ipoteza în care infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită de făptuitor în legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancționarea contravențiilor“. S-a arătat că, potrivit raționamentului juridic avut în vedere la adoptarea acestei decizii, reținerea modalității agravate atât a infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cât și a infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 (în formele în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014), implică, obligatoriu, îndeplinirea condițiilor de incriminare ale formelor tip ale celor două infracțiuni, fiind extinsă însă sfera subiectului activ nemijlocit (în cazul luării de mită), respectiv sfera subiectului pasiv adiacent (în cazul dării de mită), ceea ce presupune săvârșirea faptelor în legătură cu atribuțiile care se circumscriu competențelor speciale ale funcționarului public. Întrucât considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 25 ianuarie 2017 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cuprind elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate, nu se impune intervenția instanței supreme pe calea mecanismului prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală, considerentele menționate aplicându-se mutatis mutandis și în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere. Totodată, s-a observat că aplicabilitatea, în speța dedusă judecății, a unei decizii obligatorii a instanței supreme, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, constituie atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, iar nu al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare. Pe fondul chestiunii de drept, s-a constatat că rațiunea instituirii de către legiuitor a unei variante agravate a infracțiunii de dare de mită este ocrotirea relațiilor sociale privind activitatea de serviciu, a cărei bună desfășurare este incompatibilă cu săvârșirea unor acte de corupere a funcționarilor cu atribuții de control. Fapta de promisiune, oferire sau dare de bani ori alte foloase unui funcționar cu atribuții de control este apreciată de legiuitor mai gravă (fiind sancționată cu pedeapsa de 5 ani închisoare prevăzută de art. 255 alin. 1 din Codul penal din 1969, al cărei maxim se majorează cu 2 ani, întrucât mituitorul vizează prin săvârșirea infracțiunii tocmai aceste atribuții de serviciu ale subiectului pasiv secundar, care presupun verificarea și analiza unor situații precum și luarea de măsuri cu privire la activitatea controlată. Prin urmare, s-a apreciat că pentru a fi incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, actele de corupere ale mituitorului trebuie să aibă legătură cu atribuțiile de control ale funcționarului vizat, în caz contrar, fapta încadrându-se în varianta tip a infracțiunii prevăzute de art. 255 alin. 1 din Codul penal din 1969. ...