Decizia ÎCCJ nr. 4/2017 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 2.477/C/2904/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară a înaintat concluziile formulate de procuror asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept. În concluziile formulate, procurorul a apreciat că sesizarea ce face obiectul cauzei de față este inadmisibilă, nefiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, a arătat că, în cauză, este îndeplinită condiția legitimării procesuale active (sesizarea aparține unei instanțe învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță - rejudecarea apelului ca urmare a admiterii contestației în anulare împotriva hotărârii definitive pronunțate în apel). Cu privire la condiția potrivit căreia sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept și de această chestiune să depindă soluționarea pe fond a cauzei respective, a precizat că, în jurisprudența completelor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât în materie penală, cât și civilă, s-au stabilit anumite cerințe de ordin formal, referitoare la încheierea de sesizare. În acest sens s-a statuat că tehnica de redactare a întrebărilor trebuie să fie adecvată și să permită înțelegerea/identificarea problemei de drept, existența legăturii de dependență între lămurirea problemei de drept și soluționarea pe fond a cauzei trebuie motivată; neprocedând astfel se neagă posibilitatea formulării unui răspuns circumscris interesului vizat (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016). De asemenea, s-a arătat că, din conținutul încheierii de sesizare trebuie să rezulte caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, respectiv că încheierea trebuie să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, inclusiv pe cele care demonstrează că de problema de drept a cărei lămurire se solicită depinde soluționarea cauzei pe fond (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016). Respectarea acestor exigențe este obligatorie, întrucât limitele în care trebuie să răspundă Înalta Curte sunt stabilite de întrebarea instanței de trimitere, neexistând posibilitatea legală ca obiectul sesizării să fie modificat de instanța sesizată, care judecă/dă dezlegări exclusiv în limitele sesizării (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Sub raportul exigențelor de ordin formal ale încheierii de sesizare (regularitatea sesizării), procurorul a apreciat că este relevantă și jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, dată fiind identitatea de conținut a art. 476 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală și art. 520 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă. Astfel, absența din încheierea de sesizare a elementelor esențiale pentru soluționarea chestiunii prealabile, de pildă, punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, a fost sancționată cu inadmisibilitatea sesizării (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015). Totodată, s-a statuat că, pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere trebuie să se facă printr-o motivare temeinică, nu superficială, precum și că incumbă instanței care sesizează obligația de a explicita, în concret, legătura dintre maniera de dezlegare a chestiunii de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate și soluționarea cauzei pe fond, iar în cazul în care nu se demonstrează în concret pertinența chestiunii de drept în cauza care a ocazionat sesizarea, problemele de fapt și de drept care se ridică în speță părând a fi altele decât chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte, sesizarea este inadmisibilă (Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016). De asemenea, în Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016) s-a reținut că încheierea care nu cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării și punctul de vedere al completului asupra chestiunii de drept nu îndeplinește condițiile unui act de sesizare legal întocmit și, deci, nu ar putea declanșa o examinare pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii în cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. Așadar, în raport cu jurisprudența anterior menționată, procurorul a apreciat că redactarea întrebării ce face obiectul cauzei de față (într-o manieră care ignoră regulile sintaxei) nu permite identificarea certă a problemei de drept. În acest sens a menționat, cu titlu de exemplu, că problema de drept poate fi aceea dacă Decizia Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016 poate fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă sub aspectul consecințelor juridice și al momentului aplicării sale, după cum ar putea fi și aceea privind aplicarea în timp a unei dispoziții legale al cărei conținut a fost interpretat printr-o hotărâre prealabilă, pentru ca, ulterior, această interpretare să fie declarată neconstituțională, restrângându-i-se incidența în raport cu momentul procesual până la care poate interveni. Din această perspectivă, a apreciat că nu sunt circumscrise cu exactitate limitele sesizării, aspect care pune în dificultate instanța competentă să pronunțe o dezlegare. Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța competentă se pronunță în limitele învestirii, neavând posibilitatea legală de a stabili/modifica obiectul sesizării. Totodată, a susținut că încheierea de sesizare, din punctul de vedere al motivării caracterului determinant al rezolvării chestiunii de drept, menționează aspecte străine chestiunii de drept, ceea ce echivalează cu lipsa motivării. Într-un asemenea context i-ar reveni, în opinia procurorului, instanței supreme sarcina de a identifica obiectul sesizării, precum și aceea de a justifica caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept pentru soluționarea fondului cauzei, iar o asemenea ipoteză ar conduce la subrogarea Înaltei Curți în atribuțiile instanței de trimitere și, implicit, la nerespectarea dispozițiilor art. 475 și art. 476 din Codul de procedură penală privind obiectul sesizării și procedura de judecată. ...