Decizia ÎCCJ nr. 19/2017 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 1.095/C/1.114/III-5/2017 din 16 mai 2017 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară a înaintat concluziile formulate de procuror asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept. În concluziile formulate, procurorul a apreciat că sesizarea ce face obiectul cauzei de față este inadmisibilă, nefiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării referitoare la existența unei chestiuni (probleme de drept) ce ar necesita lămuriri sau interpretări. Potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi făcută doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale în ultimă instanță, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, apte să dea naștere mai multor soluții. Pe cale de consecință, așa cum s-a statuat în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), este admisibilă întrebarea, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Or, raportat la cele menționate, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu reprezintă o reală problemă de drept generată de dificultăți de interpretare a normei procesual penale ori de opinii divergente exprimate în doctrină sub acest aspect. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 491 alin. (2) din Codul de procedură penală, dacă pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mișcare acțiunea penală atât față de persoana juridică, cât și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta își numește un mandatar pentru a o reprezenta. Din modul de reglementare a acestei instituții rezultă fără echivoc că desemnarea mandatarului în ipoteza vizată este un drept al persoanei juridice, de care nu poate fi privată, momentul de la care se naște acest drept fiind acela al punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva reprezentantului său legal. Pe de altă parte, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, neluarea măsurii numirii unui reprezentant convențional de către persoana juridică în ipoteza menționată conduce la desemnarea acestuia de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență. Așadar, această din urmă soluție, reprezentarea judiciară, este oferită de legiuitor doar în cazul în care persoana juridică nu își numește ea însăși un mandatar pentru a o reprezenta, din cuprinsul dispoziției legale nerezultând posibilitatea opțiunii organelor judiciare în alegerea reprezentantului persoanei juridice. Prin urmare, prevederile art. 491 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală sunt redactate de legiuitor în mod clar, inteligibil, neechivoc, neexistând nicio îndoială justificată cu privire la ordinea și modalitatea desemnării mandatarului persoanei juridice. ...