Decizia ÎCCJ nr. 27/2017 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării a apreciat, în principal, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept în raport cu jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat, în mod constant, că îndeplinirea acestei condiții presupune ca problema de drept să fie una veritabilă și să privească interpretarea unor dispoziții legale, in abstracto, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu. În sprijinul acestei opinii a fost invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 16 din 22 mai 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, și Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016. Astfel, s-a apreciat că pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, relevante în acest sens fiind deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015, și nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016). Prin urmare, s-a arătat că, pentru a face obiectul unei sesizări întemeiate pe dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, problema trebuie să fie exclusiv de drept, neputând face obiect al chestiunii de drept sesizările care combină elemente de fapt și de drept sau cele care pun în discuție aspecte concrete ale contextului cauzei și a căror dezlegare ar presupune inevitabil un examen al situației concrete care, de altfel, aparține în exclusivitate judecătorului fondului. Or, în cauză, chestiunea de drept este particularizată cu elemente procedurale ținând de poziția/prezența inculpatului, precum și de procesul de formare a convingerii instanței, de deliberare. Un alt argument în susținerea acestei opinii și care a vizat doar cea de-a doua întrebare l-a constituit neîndeplinirea cerinței ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei. Raportat la conținutul întrebării adresate de instanța de sesizare și la situația ce rezultă din actele și lucrările dosarului reiese că inculpatul, pe parcursul urmăririi penale, deși legal citat, nu s-a prezentat pentru a fi audiat în calitate de suspect și inculpat, după comiterea faptei părăsind țara, astfel încât cercetările au fost efectuate față de acesta în lipsă, iar în cursul cercetării judecătorești, deși legal citat, nu s-a prezentat la niciun termen de judecată. Prin urmare, premisa din cuprinsul întrebării (respectiv situația în care inculpatul, cu ocazia audierii, arată că nu își dă acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității) nu se regăsește în cauză. Pe cale de consecință, al doilea aspect al chestiunii de drept nu îndeplinește condiția de a se afla în dependență cu soluționarea cauzei pe fond, astfel încât sesizarea este inadmisibilă. Referitor la chestiunea de drept ce ar putea face eventual obiect al dezlegării date de instanța supremă, respectiv caracterul condiției prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal în raport cu caracterul facultativ al obligației impuse de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dacă se va aprecia că o asemenea identificare a obiectului sesizării nu reprezintă o modificare a acestuia de către instanța chemată să dea dezlegare, parchetul a exprimat opinia în sensul că amânarea aplicării pedepsei fiind un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, legiuitorul a impus o serie de condiții pentru incidența acestei instituții, astfel că includerea acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, drept condiție de ordin subiectiv, printre condițiile de incidență ale instituției conduce la o unică concluzie, aceea conform căreia aceasta are aceeași valoare legală ca și celelalte condiții, respectiv este o condiție imperativă care trebuie îndeplinită cumulativ, alături de celelalte. Concluzia caracterului imperativ al condiției prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal s-a apreciat că rezultă din însuși modul de sistematizare a reglementării amânării aplicării pedepsei, în doctrină fiind arătat în mod expres că în ipoteza absenței unui asemenea acord nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă impunerea prestării unei munci neremunerate în folosul comunității are caracter facultativ. Condiția prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu este în relație exclusivă, univocă cu obligația prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, ci se află, în primul rând, în relație de condiționare necesară cu însăși existența instituției amânării aplicării pedepsei. S-a mai arătat că un argument în același sens îl reprezintă și dispozițiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală care prevăd că, în situațiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, acesta va fi întrebat dacă își manifestă acordul în acest sens. În consecință, s-a arătat că, indiferent de faptul că instanța va stabili sau nu în sarcina inculpatului obligația prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei trebuie să existe consimțământul inculpatului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității; în lipsa acestui acord, inculpatul nu are vocația de a beneficia de amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă instanța urmărește să îl oblige sau nu la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, neîndeplinirea acestei condiții determinând inaplicabilitatea instituției. ...