Decizia ÎCCJ nr. 21/2020 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 966/C/1.232/III-5/2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, punctul de vedere exprimat a fost în sensul că sesizarea Curții de Apel Iași este inadmisibilă, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de legiuitor, întrucât dezlegarea ce ar urma să fie dată chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale, motiv pentru care nu poate primi o dezlegare de principiu. S-a precizat că, în mod constant, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Astfel, referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“ s-a arătat că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea în abstract a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). Conform punctului de vedere exprimat de parchet, s-a reținut că, deși întrebarea formulată este generată de analiza legalității probelor în procedura de cameră preliminară, ea nu se raportează la competența organului de urmărire penală, ci vizează a se lămuri dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție puteau audia trei martori, ca urmare a delegării acestora de către procuror, într-o cauză de corupție, alta decât cele enumerate în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005. Astfel, s-a precizat că stabilirea legalității administrării mijloacelor de probă obținute prin audierea a trei martori se face inclusiv în cadrul stabilit de Curtea Constituțională în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, paragraful 21: „Curtea constată că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta.“ Pe de altă parte, s-a arătat că organul de urmărire penală competent să efectueze urmărirea penală este procurorul, întrucât sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2000, coroborate cu cele ale art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar legalitatea actelor de urmărire penală efectuate prin delegare se verifică raportat la competența procurorului emitent al ordonanței de delegare. Susținerea că lucrătorii de poliție judiciară din cadrul unei anumite structuri a Ministerului Afacerilor Interne ar avea vreo competență legală în efectuarea urmăririi penale în cauzele date prin lege în competența de efectuare obligatorie a urmăririi penale de către procuror nu poate fi primită, întrucât actul de delegare nu îi conferă nicio competență personală ori materială, ci reprezintă o exercitare a competenței exclusive a procurorului, care poate delega sau poate efectua el însuși întreaga urmărire penală. S-a susținut că atribuirea de competențe speciale în materia urmăririi penale, prin crearea de structuri specializate în cadrul organelor judiciare, se face doar în raport cu procurorul, acesta fiind titularul acțiunii penale și conducătorul urmăririi penale, iar nu în raport cu structurile poliției judiciare. Relevantă în acest sens este expunerea de motive la Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministrului Afacerilor Interne, potrivit cărora, „în vederea operaționalizării structurii noi înființate, se impune luarea unor măsuri imediate, extraordinare în plan legislativ, pe de o parte, pentru abilitarea ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție de a efectua acte de descoperire a infracțiunilor de corupție săvârșite de personalul Ministerului Afacerilor Interne, sub directa autoritate a procurorilor specializați în combaterea corupției, (...)“. Or, conform dispozițiilor art. 324 din Codul de procedură penală, în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, cu excepția celor expres prevăzute în alin. (4) al acestui articol. Întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ ierarhic inferior, ceea ce se impune a fi verificat nu este competența organului delegat (atât timp cât îndeplinește condiția cerută de art. 324 din Codul de procedură penală, de a fi organ de cercetare penală), ci competența celui care a dispus acel act procedural, act care devine parte componentă a cauzei, ca și cum ar fi fost efectuat de el însuși. În concluzie, s-a apreciat că doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă și căror organe de cercetare penală ale poliției judiciare deleagă efectuarea anumitor acte de urmărire penală ori le efectuează el însuși, fără ca normele de organizare și funcționare ale unor structuri ale Ministerului Afacerilor Interne în cadrul cărora funcționează și lucrători ai poliției judiciare să fie incidente. Direcția Generală Anticorupție este o categorie distinctă de organe de cercetare penală, care funcționează după regulile poliției judiciare, similar cu celelalte structuri de poliție judiciară din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, și anume: Inspectoratul General al Poliției Române (Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare) și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, aprobată cu modificări prin Legea nr. 81/2002, cu modificările și completările ulterioare). Astfel, prin numirea în corpul poliției judiciare, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau al procurorului anume desemnat de acesta, lucrătorii Direcției Generale Anticorupție primesc o competență materială generală de a efectua acte de cercetare penală. ...