Decizia ÎCCJ nr. 21/2020 (HP)Punctul I

I. Titularul și obiectul sesizării I.1. Prin Încheierea penală din data de 26 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. ... I.2. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate de inculpații P.G. și P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din data de 16 decembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui. Prin încheierea menționată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vaslui a respins cererile și excepțiile invocate de către inculpații P.G. și P.F.A. În temeiul art. 342 din Codul de procedură penală cu referire la art. 36 alin. (1) lit. a) și art. 41 din Codul de procedură penală, s-a constatat competența materială și teritorială a Tribunalului Vaslui în soluționarea prezentei cauze. În baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. 184/P/2015 emis la data de 16 octombrie 2019 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpații: 1. P.G. trimis în judecată, în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor de: – folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale); ... – fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (25 de acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. ... ... 2. P.A.F. trimisă în judecată, în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor de: – complicitate la infracțiunea de folosire sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale); ... – fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (23 de acte materiale); ... – fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (12 acte materiale). ... ... S-a dispus începerea judecății privind inculpații P.G. și P.A.F. Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui a constatat că, în baza art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie verificarea după trimiterea în judecată a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a verificării legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. S-a reținut că cei doi inculpați nu au contestat competența de soluționare a cauzei de către Tribunalul Vaslui. Referitor la legalitatea sesizării instanței de judecată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceasta s-a efectuat prin intermediul Rechizitoriului nr. 184/P/2015. Cu privire la necompetența Direcției Generale Anticorupție - Serviciul Județean Vaslui în a efectua acte de urmărire penală în prezenta cauză, judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Această delegare a atribuțiilor procurorului, în cazul în care acesta efectuează urmărirea penală, s-a efectuat în prezenta cauză față de ofițerii de la Direcția Generală Anticorupție - Serviciul Județean Vaslui, care este o structură specializată a Ministerului Administrației și Internelor și care face parte din cadrul poliției judiciare, fiind indicate în art. 324 alin. (3) raportat la art. 55 alin. (1) lit. b) , alin. (4) și (6) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 22 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, urmărirea penală se efectuează de către un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție în prezenta cauză, însă, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega, prin ordonanță, efectuarea unor acte de urmărire penală. S-a reținut că actele efectuate de ofițerii Direcției Generale Anticorupție - Serviciul Județean Vaslui nu fac parte din cele exceptate în mod expres de lege prin art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru a fi lovite de nulitate. Deopotrivă, s-a reținut că actele efectuate în cursul urmăririi penale de ofițerii Direcției Generale Anticorupție de la Iași sau Vaslui sunt în deplină concordanță cu cele indicate de procuror în ordonanțele de delegare, nefiind depășite aceste atribuții. Mai mult, s-a constatat că ofițerii de poliție ai Direcției Generale Anticorupție, făcând parte din structurile poliției judiciare, au avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu prevede o limitare a atribuțiilor acestora, referitoare la cercetarea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sau de Codul penal ori de alte legi speciale cu caracter penal. La data de 3 februarie 2020, inculpații au depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv dacă organele judiciare ale Direcției Generale Anticorupție sunt sau nu competente să desfășoare acte de urmărire penală în cauzele în care nu sunt învinuiți care fac parte din personalul Ministerului Afacerilor și Internelor. Dezbaterile asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din data de 5.03.2020, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din Încheierea din 26.03.2020, când instanța a constatat îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme. Instanța de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. ... I.3. Punctul de vedere al instanței care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, completul de judecată învestit cu soluționarea contestației formulate de inculpații P.G. și P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din data de 16 decembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1, a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: – este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (calea de atac a contestației în procedura de cameră preliminară); ... – de lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei vizând o interpretare a normelor de drept procesual penal, în legătură directă cu verificarea legalității administrării probelor, din perspectiva organului de urmărire penală competent, verificare ce se circumscrie obiectului procedurii în cameră preliminară, astfel cum este stabilit în art. 342 din Codul de procedură penală. ... Pentru a reține că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a avut în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni de drept, care nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, instanța de trimitere a arătat, într-o primă interpretare, că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, articol de lege care nu limitează în vreun fel organele de cercetare penală cărora procurorul le poate delega efectuarea unor acte de urmărire penală, singura condiție fiind ca acestea să fie organe ale poliției judiciare. Efectuarea activităților procesuale prin delegare reprezintă, în fapt, potrivit doctrinei juridice, o deplasare limitată de competență de la un organ de urmărire sau de la o instanță de judecată, legal competente, într-o cauză penală, către un alt organ sau o altă instanță inferior/inferioară ierarhic (V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. Academiei, București, 2003, p. 300). Instanța a apreciat că, întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ inferior ierarhic, având în același timp atribuții mult limitate în realizarea mandatului primit, acest organ nu trebuie și nici nu este posibil să respecte normele de competență cerute procurorului care efectuează urmărirea penală și care dispune delegarea. Totodată, instanța de trimitere a constatat că nu există o normă procesual penală prin care să se fi limitat ori interzis organelor de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție să poată, ca urmare a delegării dispuse în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectua acte de urmărire penală și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, iar în lipsa unor norme speciale derogatorii se aplică norma generală, care permite delegarea oricărui organ de cercetare penală al poliției judiciare. De asemenea, instanța de trimitere a susținut că atunci când legiuitorul a dorit să limiteze actele ce pot fi efectuate prin delegare de către un organ de cercetare penală al poliției judiciare a prevăzut această limitare în mod expres făcând trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în care s-a prevăzut că „Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție“. În consecință, într-o primă opinie, instanța de trimitere a considerat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție au o competență exclusivă în cauzele penale prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, fiind singurii care pot efectua în aceste cauze acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent, dar pot efectua, prin delegarea dispusă în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de urmărire penală și în alte cauze. Instanța de trimitere a apreciat că, similar, și instanțele care au o competență materială și personală specială, cum ar fi curțile de apel, pot efectua, potrivit art. 201 din Codul de procedură penală, prin delegare, anumite acte de procedură de competența instanței superioare (de exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție poate delega atribuția de administrare a probei testimoniale unei curți de apel). În cea de-a doua opinie, instanța de trimitere a considerat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu pot efectua acte de cercetare penală prin delegare, în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005. Potrivit acestei interpretări, s-a apreciat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție au competența de a desfășura, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, numai actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor. Instanța de trimitere a invocat Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar în considerentele deciziei, paragraful 31 a reținut că „(…) În ceea ce privește critica potrivit căreia se realizează o extindere nejustificată a competenței Direcției generale anticorupție în sensul instrumentării de către aceasta a unor fapte săvârșite de persoane care nu fac parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi primită. Din analiza reglementărilor în vigoare, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister“. În acest context, s-a apreciat că un argument suplimentar la constituit și faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției s-au adus modificări art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că „lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție, precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiuni prevăzute de art. 254-257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare“, însă această ordonanță de urgență a fost respinsă prin Legea nr. 324/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, legiuitorul nedorind lărgirea competenței lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne. În concluzie, instanța de trimitere a considerat că, deși art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală nu face distincție între organele de cercetare penală cărora procurorul care efectuează urmărirea penală le poate delega, prin ordonanță, efectuarea unor acte de urmărire penală, aceasta nu exclude obligativitatea prevăzută de lege, și anume aceea potrivit căreia oricare dintre organele de cercetare penală cărora procurorul le-ar putea delega atribuții trebuie să aibă competența de a efectua actele de urmărire penală solicitate. Or, ofițerii din cadrul Direcției Generale Anticorupție au prin lege competența de a efectua acte dispuse de procuror, doar în ceea ce privește săvârșirea de fapte de corupție de către personalul Ministerului Administrației și Internelor. ... I.4. Punctele de vedere ale procurorului și ale inculpaților cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 475 din Codul de procedură penală care impune ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea în fond a cauzei. Din punctul său de vedere, textele care trebuie avute în vedere, în apreciere, conduc spre soluții și determină interpretări clare, astfel încât nu există acea doză de echivoc necesară pentru a considera că aceasta este o chestiune care să necesite dezlegare în procedura cerută de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă a conținutului acestora. S-a considerat că implicație în soluționarea unor aspecte din cauză poate avea doar chestiunea ce vizează dacă lucrătorii din cadrul Direcției Generale Anticorupție au competență, în condițiile în care procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție dispune delegarea acestora în efectuarea unor acte în cadrul urmăririi penale. În speța pendinte s-au efectuat următoarele acte de urmărire și de cercetare penală, respectiv: ordonanța de delegare a Direcției Generale Anticorupție Vaslui din data de 10.05.2016, prin care s-a dispus audierea martorului B.P. și solicitarea de relații de la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale Vaslui; ordonanța de delegare a Direcției Generale Anticorupție Vaslui din data de 18.08.2016, prin care s-a dispus audierea martorilor L.S.M. și C.M. și ordonanța de delegare din 3.08.2018 prin care s-a dispus ridicarea unor documente de către Direcția Generală Anticorupție. În acest context, procurorul a apreciat că Direcția Generală Anticorupție este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza delegării prin ordonanța procurorului, independent de calitatea de personal al Ministerului Administrației și Internelor. Prin ordonanța de delegare a procurorului, competența de a efectua urmărirea penală în cauză nu a fost transferată ofițerului de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție, actele de urmărire penală întocmite de acesta fiind efectuate în numele procurorului care a dat dispoziția scrisă. Prin delegare practic se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent teritorial, dar necompetent funcțional să efectueze în cauză urmărirea penală. Prin urmare, opinia procurorului a fost în sensul că actele îndeplinite prin delegare de către lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție în temeiul delegării dispuse prin ordonanță de către procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă, nici absolută, chiar dacă vizează o persoană care nu face parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor și fapte de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Apărătorul ales al inculpaților contestatori a apreciat că sunt îndeplinite condițiile procesuale pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Asupra problemei de drept ridicate s-a susținut opinia conform căreia ofițerii Direcției Generale Anticorupție nu au competența de a efectua acte de urmărire penală cu privire și la alte persoane, care nu reprezintă personal din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Apărătorul ales a precizat că Direcția Generală Anticorupție s-a înființat în subordinea ministrului administrației și internelor, ca structură specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu, ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție fiind abilitați să efectueze activități de descoperire a infracțiunilor de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor. În argumentarea opiniei exprimate, apărătorul ales a susținut că procurorul, care este competent din punct de vedere legal să efectueze urmărirea penală în cauză, nu poate delega efectuarea unui act de urmărire penală unui organ de cercetare penală care nu este competent, cu referire strictă la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, care prevăd, în mod expres, faptul că ofițerii Direcției Generale Anticorupție au competență exclusivă în privința personalului Ministerului Administrației și Internelor. Pe de altă parte, s-a susținut că normele procesual penale din dreptul comun sau din legislația specială sunt de strictă interpretare, legiuitorul neprevăzând situații derogatorii. ... ...