Decizia ÎCCJ nr. 21/2020 (HP)Punctul X

X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată consideră că sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Cu privire la admisibilitatea sesizării: Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Din dispozițiile legale anterior menționate rezultă că, pentru a fi admisibilă, sesizarea prin care se solicită să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept trebuie să îndeplinească următoarele condiții: – instanța care a formulat sesizarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Sub acest aspect se constată că instanța de trimitere - Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori - a fost învestită în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1 cu soluționarea în ultimă instanță a contestației formulate de inculpații P.G. și P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din 16.12.2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui, în procedura de cameră preliminară; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; ... – chestiunea de drept supusă dezlegării să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. Din relațiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal rezultă că problema de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. ... Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că, dacă prima și cea de-a treia condiție a admisibilității sunt îndeplinite, cea de-a doua condiție necesară, ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, nu este îndeplinită. În acest sens, jurisprudența completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 14/2017 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017, Decizia nr. 21/2019 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Decizia nr. 11/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 23/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), prin care sa statuat că, din perspectiva condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, (...) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, este fără echivoc. Chiar dacă s-a conturat o practică judiciară neunitară la nivelul curților de apel, care este în contradicție cu interpretarea jurisprudențială unitară dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește pretinsa competență a lucrătorilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție de a efectua anumite acte de urmărire penală dispuse de către procuror în cauzele în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către acesta, dihotomia jurisprudențială evocată nu are consecințe asupra fondului cauzei în raport cu chestiunea de drept ce se solicită a fi rezolvată. În realitate, în esență, întrebarea formulată pornește de la analiza legalității administrării probatoriului în procedura de cameră preliminară prin raportare la competența organului de urmărire penală, însă întrebarea nu urmărește lămurirea unei astfel de chestiuni de drept, ci competența de a efectua acte de cercetare penală în cauzele de corupție a lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție. În raport cu dispozițiile legale precitate și jurisprudența Curții Constituționale, cu referire la competența organului de urmărire penală trebuie avut în vedere că reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie întro componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/ competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar subsecvent presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență. În acest sens, dispozițiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituția verificării competenței de către organul de urmărire penală, care este dator să își verifice competența imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent [a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017]. Or, cu privire la competența organelor de cercetare penală este statuat de către legiuitor că organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența procurorului, Codul de procedură penală prevăzând de asemenea că atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens. Așa cum s-a arătat, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Or, în cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale este a procurorului analiza legalității administrării probelor se face prin raportare la această competență, și nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competență în efectuarea urmăririi penale. În fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existența actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliției judiciare a celor delegați și volumul actelor de urmărire penală delegate, întrucât procurorul poate delega doar organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și poate delega efectuarea numai a anumitor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală (de exemplu, procurorul să efectueze personal doar acele acte de urmărire penală pe care legea i le impune expres, iar restul actelor să fie efectuate prin delegare de lucrători de poliție judiciară). Așadar, dacă procurorii ce efectuează urmărirea penală în cauze de corupție privind personalul Ministerului Administrației și Internelor nu ar delega pentru efectuarea anumitor acte lucrătorii de poliție judiciară ce își exercită atribuțiile în cadrul Direcției Generale Anticorupție, aceștia nu ar mai avea de dus la îndeplinire nicio dispoziție în materie procesual penală, deci nu ar mai îndeplini atribuții ce îi sunt conferite de Codul de procedură penală. În egală măsură, interpretarea în sensul că organele de cercetare penală ale poliției judiciare care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale Anticorupție ar avea o competență exclusivă, în sens procesual, ar însemna negarea competenței atribuite exclusiv procurorului de a cerceta infracțiunile de corupție comise de orice persoane și de a nega garanțiile constituționale conferite procurorului în exercitarea funcției judiciare încredințate. Or, efectuarea urmăririi penale de către procuror este o garanție suplimentară de legalitate și temeinicie, prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităților de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia, care poate prelua orice dosar, în limitele stabilite de normele de competență ori poate delega, prin ordonanță, efectuarea anumitor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliției judiciare. A nega această garanție echivalează cu negarea principiului legalității, întrucât fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală în cazul anumitor categorii de infracțiuni, doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă și căror organe de cercetare penală ale poliției judiciare deleagă efectuarea anumitor acte, așa încât normele de organizare și funcționare ale unor structuri specializate ale Ministerului Administrației și Internelor, în cadrul cărora funcționează și lucrători ai poliției judiciare, nu pot schimba această competență și nu pot interfera decât nelegal în activitatea procurorului. În aceste condiții, în care verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se realizează prin raportare la procuror, lămurirea chestiunii de drept nu produce consecințe juridice asupra modului de rezolvare a contestației în procedura camerei preliminare și nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei privind rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, neexistând o relație de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecința inadmisibilității sesizării. Or, dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea contestației în procedura camerei preliminare și, pe cale de consecință, nici pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal. ...