Decizia ÎCCJ nr. 21/2019 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecății un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiții, respectiv: – completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printr-o hotărâre prealabilă sau să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. ... Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Târgu Mureș, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva Sentinței penale nr. 157 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Mureș, prin care s-a dispus achitarea inculpatei, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală. Din cuprinsul încheierii instanței de trimitere a rezultat că obiectul sesizării îl vizează următoarea chestiune de drept: în interpretarea art. 1 alin. (2) raportat la art. 10 alin. (2) , art. 102 alin. (2) și (3) și art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situația în care este invocată nulitatea absolută cu consecința excluderii unor mijloace de probă, este respectat dreptul la un proces echitabil al inculpatului dacă instanța se pronunță asupra nulității doar prin hotărârea prin care soluționează și fondul cauzei? Cu referire la condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, se constată că această condiție de admisibilitate este îndeplinită. În mod constant în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în interpretarea sintagmei „chestiune de drept“ în sensul că, pentru a se putea aprecia că această condiție este îndeplinită, este necesar, pe de o parte, ca între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția ce urmează a fi dată de către instanță să existe o relație de dependență, în sensul că decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii, iar, pe de altă parte, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale ce țin de particularitățile fondului speței. Din perspectiva condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se reține că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, prin Decizia nr. 16 din 11 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018). Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a menționat că, „prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), arătându-se că prin aceasta trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță“, iar prin Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că „această condiție de admisibilitate, prin referirea explicită la soluționarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal“. În egală măsură, reiterând propria jurisprudență, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, prin Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017 că „(...) Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei“. În raport cu jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, chestiunea de drept privind calea procedurală prin care instanța se pronunță asupra excluderii probelor, ca efect al nulității absolute, nu întrunește condiția de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Indicarea căii procedurale prin care instanța se pronunță asupra excluderii probelor, ca efect al nulității absolute, în sensul de a se stabili dacă instanța se pronunță prin încheiere separată sau prin hotărâre (sentință ori decizie), nu produce efecte asupra modului de soluționare a fondului cauzei, întrucât nu are aptitudinea de a influența rezolvarea acțiunii penale. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că momentul la care se pronunță instanța cu privire la constatarea nulității absolute nu are un efect real și concret asupra modului de soluționare a apelului, neavând aptitudinea de a influența soluțiile pronunțate în apel, reglementate în art. 421 din Codul de procedură penală. Calea procedurală prin care instanța se pronunță asupra excluderii probelor ca efect al nulității absolute - încheiere separată sau sentință/decizie - constituie o chestiune de drept a cărei dezlegare nu are un caracter determinant pentru soluționarea pe fond a cauzei, neputând influența soluțiile prevăzute în dispozițiile art. 396 alin. (1) și în art. 421 din Codul de procedură penală, și nu se repercutează asupra soluțiilor prin care se rezolvă acțiunea penală de către prima instanță sau de către instanța de apel ori calea de atac a apelului de către instanța de apel. Totodată, se mai reține că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de normele procesual penale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile atunci când întrebarea formulată depășește cadrul unei interpretări in abstracto a dispozițiilor legale. În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că „(...) sesizarea instanței de trimitere trebuie să aibă ca obiect dezlegarea unor veritabile chestiuni de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile“ (Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019) și că (...) „condiția restrictivă de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală ce vizează dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept“ (Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În acest sens se constată că problema de drept supusă analizei de către instanța de trimitere nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, întrucât constatarea existenței sau a inexistenței unei încălcări a dreptului la un proces echitabil depinde de particularitățile speței, fiind necesară o analiză concretă în fiecare dosar în parte. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se poate stabili cu caracter general că dreptul la un proces echitabil este încălcat de fiecare dată când o normă de procedură a fost încălcată, o eventuală încălcare a obligației de pronunțare într-un anumit moment asupra nulității absolute nu poate atrage de plano încălcarea dreptului la un proces echitabil. În consecință, față de modalitatea formulării întrebării de către instanța de trimitere, Înalta Curte constată că nu poate aprecia in abstracto asupra încălcării dreptului la un proces echitabil. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, din rațiuni de acuratețe juridică, se impune o explicitare a întrebării formulate și o modificare formală a acesteia pentru a da un înțeles clar solicitării instanței de trimitere, fără însă a afecta sensul problemei de drept supuse analizei. ...