Decizia ÎCCJ nr. 15/2019 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată consideră că sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiții, respectiv: completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printro hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. În cauză, se constată îndeplinită condiția privind titularul sesizării și etapa procesuală în care poate fi formulată, deoarece instanța care a adresat sesizarea este Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu apelul declarat de inculpat împotriva Sentinței penale nr. 163 din 25 octombrie 2018 pronunțate de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. 1.479/284/2018, prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii pentru infracțiunea de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în baza art. 396 alin. (1) , (2) și (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 334 alin. (4) din Codul penal. De asemenea, este întrunită condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii și nici nu formează obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce privește cea de-a treia condiție prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală este de precizat că hotărârile prealabile au menirea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii și sunt obligatorii pentru instanțe. Scopul procedurii este de a da dezlegări unor probleme veritabile de drept, când pe parcursul soluționării unei cauze penale se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Conform art. 475 din Codul de procedură penală, Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența de a interpreta norma pentru cunoașterea exactă a acesteia, de a clarifica sensul și scopul normei, astfel că procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune în mod evident, încât nu lasă loc la îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Soluționarea pe fond a unei cauze depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării numai atunci când decizia instanței supreme produce un efect concret asupra conținutului hotărârii instanței de trimitere. Sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, fără a se tinde la dezlegarea unor probleme teoretice sau la soluționarea propriu-zisă a unor aspecte care țin de fondul cauzei (în acest sens, Decizia nr. 14/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 16/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, Decizia nr. 4/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 aprilie 2018). În speță, sesizarea instanței supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenței prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuție, în esență, previzibilitatea includerii în sfera de incidență a dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal a faptei de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, cu încălcarea obligației de asigurare pentru răspundere civilă auto (asigurare expirată), după momentul abrogării Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, cu modificările și completările ulterioare. Pentru argumentele care vor fi expuse în continuare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăți de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens și argumentate din punct de vedere juridic. Succesiunea în timp a legislației în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule reliefează că Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (abrogată în prezent) prevedea în art. 64 alin. 1 că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 48 și art. 56 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1000 lei la 2000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Articolul 56 din acest act normativ viza persoanele care foloseau pe teritoriul României vehicule înmatriculate/înregistrate în străinătate și neasigurate în străinătate sau a căror asigurare expira pe durata șederii în România. Prin art. 40 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvai, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, a fost abrogată Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Sub aspectul răspunderii juridice, ordonanța de urgență menționată prevedea la art. 35 alin. (9) că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 4 și a obligației prevăzute la art. 9 alin. (3) constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare/ înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Articolul 4 din această ordonanță se referea la persoanele fizice sau juridice care aveau în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum și tramvaie care aveau obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 3. Totodată, în cuprinsul art. 30 alin. (5) din același act normativ era prevăzut: „Conducătorii vehiculelor care nu își îndeplinesc obligația de a încheia asigurarea de frontieră sunt sancționați în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România.“ Potrivit art. 29 alin. (1) și (2) din ordonanța de urgență, asigurarea de frontieră - care avea drept scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă - era obligatorie în cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate într-un stat terț care pătrundeau pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expira pe perioada șederii în România, precum și în cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate în alt stat, cu excepția aceluia care deține o Carte Verde valabilă, precum și cu excepția conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reședință era garantată de biroul național al acelui stat. Ulterior, prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, conform art. 46, au fost abrogate Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvai. Prin art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie se prevede că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 3 și a obligațiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) și (7) constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1000 lei la 2000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Art. 3 din aceeași lege stabilește că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18. Deopotrivă, prin dispozițiile art. 31 alin. (5) din legea menționată se prevede: „Conducătorii vehiculelor care nu își îndeplinesc obligația de a încheia asigurarea de frontieră sunt sancționați în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România“. Conform art. 30 alin. (1) și (2) din același act normativ, asigurarea de frontieră se încheie pentru acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă în cazul vehiculelor care sunt înmatriculate/înregistrate într-un stat terț care pătrund pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe perioada șederii în România, precum și în cazul vehiculelor care sunt înmatriculate/înregistrate într-un alt stat, cu excepția celor care dețin o Carte Verde valabilă, emisă sub autoritatea unui birou național competent, și cu excepția conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reședință este garantată de biroul național al acelui stat. Față de toate aceste dispoziții legale se constată că, de la data abrogării Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, legislația în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto reglementează explicit răspunderea contravențională pentru încălcarea obligației de asigurare pentru răspundere civilă auto de către persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, spre deosebire de perioada în care această lege era în vigoare când sancțiunea contravențională era prevăzută expres pentru nerespectarea acestei obligații indiferent dacă vehiculul era înmatriculat/înregistrat în țară sau străinătate. Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 112 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, modificările și completările ulterioare, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare ori dovada înlocuitoare a acestuia se reține de către poliția rutieră în cazul în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă în caz de pagube produse terților prin accidente de circulație, conform legii. Dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal au fost supuse examenului de constituționalitate pe calea unor excepții de neconstituționalitate soluționate prin Decizia nr. 537/2016 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, și Decizia nr. 406/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017. Respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, în urma examinării inclusiv a prevederilor art. 64 alin. 1, art. 48 și art. 56 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, Curtea Constituțională a României a statuat, prin Decizia nr. 537/2016, că dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, și faptele prevăzute la art. 64 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 sancționează contravențional fapte referitoare la neîncheierea contractelor de asigurare sau la neplata primelor de asigurare (paragraful 15), precum și că nu poate fi reținută existența unui paralelism de reglementare între dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal și cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, acestea sancționând, în realitate, penal și, respectiv, contravențional, conduite distincte, ce afectează categorii de relații sociale distincte. Așa fiind, textele criticate reglementează în mod clar, precis și previzibil atât faptele a căror sancționare o prevăd, cât și pedepsele penale și, respectiv, contravenționale aplicabile, nefiind de natură a contraveni principiului legalității incriminării prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție și nici dispozițiilor art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (…) - paragraful 16. Se constată, așadar, că prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 537/2016 a Curții Constituționale a României se stabilește o separație netă între conduitele incriminate de dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal și conduita constând în încălcarea obligației de asigurare pentru răspundere civilă auto, situată de instanța de contencios constituțional în afara sferei de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art. 334 alin. (4) din Codul penal, criteriul de distincție fiind cel al categoriilor de relații sociale diferite afectate și, implicit, al valorii sociale ocrotite. Argumentele din cuprinsul acestei decizii a instanței de contencios constituțional - pronunțate la momentul când în vigoare era Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, cu modificările și completările ulterioare - au fost menținute ulterior adoptării Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, prin Decizia nr. 406/2017 a Curții Constituționale a României, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, în considerentele deciziei fiind reținute următoarele: 16. (…) Curtea reține că prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, și faptele prevăzute la art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice sancționează contravențional lipsa asigurării de răspundere civilă în caz de pagube produse terților prin accidente de circulație, conform legii. Pentru acest motiv, Curtea constată că nu poate fi reținută existența unui paralelism de reglementare între dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal și cele ale art. 112 alin. (1) lit. s) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, acestea sancționând, în realitate, penal și, respectiv, contravențional, conduite distincte, ce afectează categorii de relații sociale distincte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016, paragrafele 15 și 16). ... 17. De asemenea, Curtea reține, pe de o parte, că dispozițiile legale mai sus enunțate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice prevăzute prin textele criticate, iar, pe de altă parte, că persoanele care conduc pe drumurile publice autovehicule sau tractează remorci ale căror plăcuțe cu numărul de înmatriculare ori de înregistrare au fost retrase sau care conduc un vehicul înmatriculat în alt stat, care nu au drept de circulație în România, se află într-o situație juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau juridice care își încalcă obligația de încheiere a asigurării de răspundere civilă în caz de pagube produse terților prin accidente de circulație, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin acestea a dispozițiilor art. 16 din Constituție referitoare la principiul egalității în drepturi (…) ... Prin urmare, dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal au caracter constituțional numai în interpretarea dată de Curtea Constituțională care nu plasează în sfera de reglementare penală actul de conduită al încălcării obligației de asigurare pentru răspundere civilă auto, fiind garantat principiului legalității incriminării, caracterul previzibil al normei de incriminare prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal și principiul egalității în drepturi. Or, considerentele deciziilor Curții Constituționale au aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul (în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995). În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc vreunei îndoieli rezonabile vizând sfera de reglementare a art. 334 alin. (4) din Codul penal, nici pentru perioada în care a fost în vigoare Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule si tramvaie. În situația în care s-ar aprecia că sesizarea este admisibilă, răspunsul pe care Înalta Curte de Casație și Justiție ar trebui să îl dea întrebării prealabile s-ar limita la simpla trimitere la dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal, căci nu s-ar putea răspunde altceva decât ceea ce este prevăzut cu claritate în norma de incriminare în interpretarea dată acesteia prin deciziile nr. 537/2016 și nr. 406/2017 ale Curții Constituționale ale României. În mod cumulativ, instanța supremă constată că nu există o legătură între întrebarea prealabilă și fondul cauzei deoarece, la data de referință (21 aprilie 2016), revizuirea legislativă a domeniului asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto invocată de instanța de trimitere, aparent nefavorabilă inculpatului, nu era în vigoare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie a intrat în vigoare la 19 septembrie 2016, iar Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie a intrat în vigoare la 12 iulie 2017). Pe cale de consecință, întrebarea formulată nu vizează o reală problemă de drept, o chestiune de drept esențială, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și care să reclame o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție. ...