Decizia ÎCCJ nr. 2/2019 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară Fiind solicitat punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.812/C/2.656/III-5/2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curții de Apel București privind chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a arătat că pentru a fi admisibilă solicitarea fundamentată pe procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative: – sesizarea să fie formulată de un complet învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță; ... – problema a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, respectiv hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii, și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; ... – de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. ... Din analiza încheierii rezultă că solicitarea aparține unei curți de apel (Curtea de Apel București) învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (apel), iar cu privire la problema de drept invocată nu au fost pronunțate anterior de către instanța supremă hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Referitor la ultima dintre condițiile enumerate mai sus, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat o serie de hotărâri relevante în cuprinsul cărora a stabilit criterii punctuale pentru examinarea îndeplinirii acesteia. Astfel, s-a arătat că sesizarea formulată în procedura reglementată de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului cauzei (Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016). Totodată, s-a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării dacă prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune ce ține de fondul cauzei, întrucât ar exista riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015). În același context s-a arătat că mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală vizează acele chestiuni de drept ce influențează soluția în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept și nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparținând exclusiv instanței învestite cu soluționarea acțiunii penale (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016). Din aceeași perspectivă s-a stabilit că intervenția instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe al căror conținut ori succesiune în timp poate da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017). Prin urmare, se impune a se concluziona că rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței legal învestite cu soluționarea unei cauze, adoptarea unor soluții fiind atributul exclusiv al judecătorului fondului (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016). Problema de drept supusă dezlegării presupune a se stabili dacă fapta unei persoane de a se sustrage de la executarea măsurii de siguranță prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (interzicerea de a se afla în anumite localități), săvârșită ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal, constituie infracțiunea prevăzută de art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior. Astfel, pe de o parte, se solicită lămurirea incidenței infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal în situația faptică imputată inculpatului, iar, pe de altă parte, clarificarea unei chestiuni de drept substanțial ce pune în discuție succesiunea în timp a prevederilor care reglementează interzicerea dreptului unei persoane de a se afla în anumite localități [art. 112 lit. d) din Codul penal anterior/art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal], respectiv a normelor care incriminează nerespectarea acestei interdicții [art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior/art. 288 alin. (1) din Codul penal]. Din perspectiva celor menționate anterior se observă că rezolvarea problemei de drept semnalate impune o analiză a condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor penale, prin raportare la condițiile concrete de săvârșire a faptei deduse judecății, ceea ce nu se poate realiza prin intermediul procedurii prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. Totodată, dezlegarea prezentei chestiuni de drept presupune examinarea hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță din punctul de vedere al legalității soluției de achitare și, implicit, o soluționare a acțiunii penale deduse judecății. De altfel, se observă că unicul motiv de apel invocat de parchet în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de fond îl constituie tocmai problema de drept supusă clarificării. În atare situație, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta procedură echivalează cu soluționarea căii de atac declarate de parchet, ceea ce este inadmisibil, întrucât instanța supremă nu se poate substitui instanței de control judiciar, oferind o rezolvare efectivă fondului cauzei pendinte. Pentru toate aceste motive, s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate. ...