Decizia ÎCCJ nr. 8/2017 (HP)Punctul IX

IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 151/C/130/III-5/2017 din data de 17 februarie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma analizei de admisibilitate a sesizării, efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, constată că instanța care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție este Curtea de Apel București, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, și cauza se află în cursul judecății. Chestiunea de drept sesizată vizează interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu ce nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, însă apreciază că aceasta își găsește lămurire, mutatis mutandis, într-o decizie anterioară dată de instanța supremă în aceeași procedură, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate sub aspectul noutății. Această condiție a fost consacrată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, considerându-se că lipsește caracterul de noutate al chestiunii de drept atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016) sau inexistența vreunui dubiu asupra interpretării textelor de lege a fost echivalată cu lipsa unei chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). În raport cu cele menționate, modul în care trebuie aplicate dispozițiile legale în chestiunea de drept ce face obiectul sesizării reiese din considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 28/1/2014/HP/P al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care instanța supremă a identificat criteriile determinate pentru reținerea calității de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a și art. 175 alin. (2) din Codul penal, prin explicitarea sintagmelor „funcționar public“, „funcție publică de orice natură“ și „interes public“, folosite de legiuitor în conținutul normei penale. Astfel, s-a precizat că „funcția publică“ reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale, iar „interesul public“ este acel interes care implică garantarea și respectarea de către instituțiile și autoritățile publice a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor recunoscute de Constituție, legislația internă și tratatele internaționale la care România este parte. Aceste noțiuni se regăsesc în dispozițiile art. 3 lit. f) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 - legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, instanța supremă, efectuând un examen comparativ cu modul de dezlegare a unei probleme de drept rezolvate prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014), a definit prevederile art. 175 alin. (2) din Codul penal raportat și la voința legiuitorului, respectiv că se referă doar la persoanele care nu își exercită atribuțiile în cadrul unui sistem public, ci persoane care exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autoritățile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, fără a fi angajate în unitățile de stat ale unui sistem public. Totodată, s-a precizat că, în sensul avut în vedere de art. 175 alin. (2) din Codul penal, „învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităților publice vizează exclusiv exercitarea de către funcționar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competență necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică și persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligația să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcționarilor publici prevăzută de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept privat“. Au fost analizate și lămurite conceptele de „funcție publică“ și „interes public“ - în sensul că noțiunea de „funcție publică“ se află în strânsă corelație cu cea de „interes public“, ambele urmând satisfacerea trebuințelor de interes general, în baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze interesul public față de cel privat, fiind invocată Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și articolul unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal. Prin urmare, folosind tot acest raționament juridic expus în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 28/1/2014/HP/P, instanța supremă a furnizat instanțelor toate criteriile necesare în raport cu care trebuie să lămurească problema de drept generată de situația particulară concretă cu care a fost învestită. De altfel, tot acest raționament a stat la baza motivării punctului de vedere unanim exprimat de instanța de sesizare, fiind argumentată punctual interpretarea dispozițiilor din legea specială, Legea nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, legea educației naționale, prin raportare la clarificările folosite în considerentele deciziei mai sus menționate, fără ca instanța să constate că există vreo contradicție între normele de drept penal și cele din legea specială aplicabile în ceea ce privește conceptul de „funcție publică de orice natură“ și „serviciu de interes public“ în înțelesul art. 175 alin. (1) lit. b) și art. 175 alin. (2) din Codul penal. Astfel, pentru motivele arătate, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, în temeiul art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, se solicită respingerea ca inadmisibilă a sesizării: „Dacă în sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public, în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.“ ...