Decizia ÎCCJ nr. 64/2022 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În conținutul dispozițiilor art. 475 din cod sunt statuate condițiile de sesizare a instanței supreme, pe care trebuie să le îndeplinească instanța care uzează de această instituție procesual penală. Astfel sunt reglementate mai multe condiții cumulative, și anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se ivește chestiunea de drept, felul instanței care poate sesiza și stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum și aceea prin care să nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective. Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecății“, respectiv instanța să fi fost sesizată, iar procesul să se afle în curs de desfășurare, instanțele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac la Înalta Curte de Casație și Justiție, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluționarea pe fond a cauzei respective, să fie îndeplinită condiția negativă, în sensul că instanța supremă nu s-a pronunțat asupra problemei de drept, printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii. În contextul prezentei sesizări s-a considerat că aceasta nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel s-a constatat că este îndeplinită condiția referitoare la titularul sesizării, respectiv completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București - Secția I penală, în ultimă instanță, ce a fost învestit cu soluționarea contestației formulate de contestatorul A. împotriva Încheierii din data de 25 februarie 2022 pronunțate de către Tribunalul București - Secția I penală. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudența sa, a considerat că a fost legal sesizată de judecători de cameră preliminară din cadrul tribunalului sau al curții de apel, în ultimă instanță, și evidențiem cu titlu exemplificativ Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016, Decizia nr. 17 din 10 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 mai 2017, Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările, însă pe alte motive decât pe condiția titularului, care a fost considerată ca fiind îndeplinită în fiecare dintre cele trei hotărâri menționate, respectiv judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București - Secția I penală (prima decizie), judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiș - Secția penală (a doua decizie) și judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie învestit cu soluționarea contestației formulate de inculpata A., care din oficiu a pus în discuție sesizarea în conformitate cu art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală (a treia decizie). De asemenea, sunt îndeplinite și condițiile negative din conținutul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, având în vedere caracterul indivizibil al sesizării formulate ce conține două întrebări, așa încât Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „În interpretarea art. 250^2 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii“, nu este aplicabilă, cea de-a doua întrebare ce face obiectul prezentei sesizări fiind diferită de cea care a făcut obiectul deciziei menționate. S-a apreciat însă că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute la art. 475 și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu privire la constatarea existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective. În considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014 (respingere, ca inadmisibilă, a sesizării), s-a evidențiat că „... Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cazului. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. Prin sintagma «soluționarea pe fond a cauzei» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs trebuie astfel să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță...“ În considerentele Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017 (respingere, ca inadmisibilă, a sesizării), s-a reținut că „... Astfel, în cadrul mecanismului sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate în: Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015...“. În motivarea Deciziei nr. 16 din 11 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018 (respingere, ca inadmisibilă, a sesizării), s-a arătat că „.. Din conținutul art. 475 din Codul de procedură penală se desprinde concluzia că pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este necesară îndeplinirea unei duble condiții, și anume respectiva chestiune să fie una de drept, iar nu de fapt și, totodată, de lămurirea ei să depindă soluționarea pe fond a cauzei respective... Sub cel de-al doilea aspect, al condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se reține că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei «problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei», prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014 ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), arătându-se că prin aceasta trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță“, iar prin Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că „această condiție de admisibilitate, prin referirea explicită la soluționarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal“. Or, examinând chestiunile de drept din cele două întrebări formulate ale prezentei sesizări referitoare la termenul maxim în care judecătorul de cameră preliminară verifică măsurile asigurătorii, precum și natura juridică a acestui termen, în contextul cauzei, respectiv contestația formulată de contestator, rezultă că lămurirea acestora nu influențează soluționarea pe fond a cauzei. Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale, cu caracter real, în raport cu natura și scopul lor, iar procedura cu privire la dispunerea acestora în cursul procesului penal, în condițiile art. 249 din Codul de procedură penală, nu reprezintă o judecată asupra unei acuzații penale, nu se referă la existența sau conținutul unor drepturi sau obligații civile, ci garantează executarea unor creanțe și a unor sancțiuni de drept penal, în condițiile stabilite prin hotărârea prin care instanța dezleagă raportul juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale protejate prin norma de incriminare. Așadar, chestiunile de drept invocate pe calea celor două întrebări ce fac obiectul prezentei sesizări prin prisma dispozițiilor art. 250^2 din Codul de procedură penală în contextul procedurii de cameră preliminară nu sunt, pe de o parte, veritabile chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, lămurirea acestora nu ar produce nicio consecință juridică asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 și 476 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 477 din Codul de procedură penală. ...