Decizia ÎCCJ nr. 16/2019 (HP)Punctul X

X. Opinia judecătorului-raportor X.1. Sub aspectul admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În conținutul dispozițiilor art. 475 din cod sunt statuate condițiile de sesizare a instanței supreme pe care trebuie să le îndeplinească instanța care uzează de această instituție procesual penală. Astfel, sunt reglementate mai multe condiții cumulative, și anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se ivește chestiunea de drept, felul instanței care poate sesiza și stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum și aceea prin care să nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective. Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecății“, respectiv instanța să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfășurare; instanțele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac la Înalta Curte de Casație și Justiție, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluționarea pe fond a cauzei respective; condiția negativă, în sensul că instanța supremă nu s-a pronunțat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii. În contextul prezentei sesizări considerăm că aceasta întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, și anume Dosarul nr. 2.615/101/2018 se află pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, în faza de judecată a contestației formulate de contestator Serviciul de Probațiune Caraș-Severin, curtea de apel fiind una dintre instanțele enumerată expres și limitativ de către legiuitor ce poate judeca calea de atac exercitată, aceasta având caracter exclusiv și intrând în sfera accepțiunii de „în ultimă instanță“. De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării, și anume „dacă serviciul de probațiune face parte din categoria subiecților procesuali la care hotărârea atacată se referă, în sensul art. 425^1 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 34 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 29 din Codul de procedură penală, care definesc noțiunea de subiect procesual și, respectiv, de participant la procesul penal“, se circumscrie unei chestiuni de drept a cărei dezlegare este necesar a fi făcută, întrucât de lămurirea acesteia depinde soluționarea pe fond a cauzei. Așa cum rezultă din încheierea curții de apel de sesizare, obiectul cauzei în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 476 cu referire la art. 475 din Codul de procedură penală, îl constituie contestația declarată de serviciul de probațiune împotriva hotărârii prin care a fost respinsă sesizarea formulată de serviciul de probațiune cu privire la condamnată referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei, acesta fiind circumscris fazei de executare a procesului penal. Așadar, fondul cauzei privește raporturile juridice de drept execuțional, specifice fazei de executare a procesului penal în care subiecții acestuia sunt statul, reprezentat prin organul specializat în administrarea justiției, respectiv serviciul de probațiune, prin consilierul de probațiune, și condamnata față de care s-a dispus o pedeapsă de 1 an de închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condițiile art. 91 din Codul penal, pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit conform art. 92 din Codul penal, fiind obligată la măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) din Codul penal, iar în baza art. 93 alin. (2) din Codul penal a fost obligată ca pe durata termenului de supraveghere să execute obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate, precum și la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, în instituțiile indicate, în condițiile art. 93 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, fiindu-i atrasă atenția asupra dispozițiilor art. 96 din Codul penal, iar în urma raportului de evaluare întocmit de către serviciul de probațiune și a relațiilor solicitate au fost evidențiate aspecte privind situația acesteia, pe baza cărora a fost dispusă soluția primei instanțe. În doctrină^1 s-a arătat că raportul juridic de drept execuțional începe odată cu stabilirea sancțiunii pentru persoana condamnată și se derulează pe parcursul executării conținutului sancțiunii penale, până la epuizarea acesteia ori până când aceasta se consideră executată în condițiile stabilite de lege. ^1 Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, Executarea sancțiunilor penale, Universul Juridic, București, p. 135. Momentul nașterii raportului de drept execuțional penal în situația sancțiunilor fără privare de libertate începe cu rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar durata acestuia depinde de modul în care persoana condamnată înțelege să execute voluntar măsurile și obligațiile stabilite pe termenul de supraveghere. În situația în care pe parcursul executării pedepsei se produc situații care îl pun pe condamnat în situația de a nu putea executa hotărârea instanței de judecată, judecătorul delegat sau consilierul de probațiune va interveni sesizând instanța și pronunțând, după caz, schimbarea conținutului măsurilor și obligațiilor, stabilirea executării pedepsei prin muncă în folosul comunității, revocarea sau anularea măsurii, astfel încât raportul juridic de drept execuțional penal se va schimba în conținut și durată.^2 ^2 Ibidem, p. 137. Există particularități ale raportului de drept execuțional, față de raportul juridic de drept penal și raportul juridic procesual penal. Astfel, în doctrină^3 s-a arătat că în timp ce raportul juridic penal ia naștere în momentul intrării în vigoare a legii penale, toți destinatarii acesteia fiind obligați să respecte normele de drept penal, statul fiind instrumentul prin care se veghează la realizarea întocmai a conținutului normei penale, fiind un subiect precis determinat prin organele sale înființate în acest scop, pe când ceilalți subiecți sunt determinabili doar în măsura în care devin destinatari concreți ai normelor de drept penal prin comiterea unei fapte penale, raportul de drept execuțional penal ia naștere în momentul în care hotărârea judecătorească devine definitivă și persoana condamnată este responsabilă de executarea conținutului pedepsei, statul prin organele sale fiind obligat să asigure toate condițiile legale și umanitare pentru executarea conținutului sancțiunii penale. ^3 Ibidem, p. 142. Obiectul ambelor raporturi juridice îl constituie sancțiunea penală tipică, sancțiune care nu este negociabilă, discutabilă, facultativă ori care poate fi eludată prin diverse alte comportamente. Statul, prin organele sale, trebuie să vegheze ca persoanele ce execută sancțiuni penale să nu se poată sustrage de la executare, să parcurgă regimurile progresive de resocializare, să își îndeplinească obligațiile civile, să își corijeze conduita pentru a deveni cetățeni ce respectă legile. Raportul juridic procesual penal se diferențiază de raportul de drept execuțional penal pentru că acesta se realizează între stat, prin alte organe specializate, și participanți la procesul penal (organele statului fiind instanța de judecată, procurorul, organele de cercetare penală, iar părțile fiind inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente), dar chiar și subiecți procesuali, care pot înlocui părțile în procesul penal. Raportul juridic de drept execuțional se realizează între organele statului, reprezentate prin instanțe de judecată, judecătorul pentru executarea pedepselor, directorul penitenciarului, consilierul de probațiune, precum și numai persoana sancționată penal. Conținutul raportului de drept procesual penal constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor participanților la procesul penal, având ca obiect stabilirea existenței sau inexistenței raportului de conflict în dreptul substanțial, raport ce urmează a fi soluționat prin hotărârea instanței de judecată. Conținutul raportului de drept execuțional penal se referă la totalitatea drepturilor, interdicțiilor, obligațiilor și facilităților impuse, aplicate sau acordate prin lege organelor de stat, dar și persoanei sancționate penal, pentru a îndeplini obiectul raportului constituit prin conținutul sancțiunii - măsură educativă ori pedeapsă - privativă de libertate sau nu, cu o natură și durată stabilite în conformitate cu prevederile Codului penal sau ale legilor penale speciale. Or, chestiunea de drept supusă dezlegării, în contextul obiectului cauzei mai sus arătate, are o directă legătură asupra modului de rezolvare a conținutului raportului execuțional penal, specific fazei executării procesului penal și se circumscrie condiției impuse de art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală referitoare la „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective“. Legiuitorul, așa cum a reglementat condiția prevăzută în norma mai sus arătată, nu a făcut nicio distincție asupra fondului cauzei, ceea ce conduce la concluzia că și modul de rezolvare a conținutului raportului de drept execuțional se include fondului cauzei, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus („unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem“), iar chestiunea de drept supusă dezlegării „dacă serviciul de probațiune face parte din categoria subiecților procesuali la care hotărârea atacată se referă, în sensul art. 425^1 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 34 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 29 din Codul de procedură penală“ are o legătură directă asupra modului de rezolvare a raportului de drept execuțional penal, așa încât de lămurirea acesteia depinde soluționarea pe fond a cauzei respective. Jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a definit în mai multe decizii, pe cale de interpretare, sintagma „chestiuni de drept“, numai sub aspectul raportului juridic, fie de drept material, fie de drept procesual (Decizia nr. 11/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 24/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 5/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 16/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, Decizia nr. 22/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016, Decizia nr. 17/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017, decizii de respingere ca inadmisibile a sesizărilor, pe dispoziții legale diferite, cu argumente diferite), însă nu s-a pronunțat până la acest moment și asupra modului de rezolvare a unui raport de drept execuțional, din perspectiva chestiunii de drept supuse dezlegării. Totodată, chestiunea de drept supusă dezlegării din perspectiva prevederilor invocate nu a mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și nici al vreunui recurs în interesul legii soluționat de aceeași instanță. Chestiunea de drept supusă dezlegării, deși este invocată pentru prima dată pe calea unuia din instrumentele de unificare, nu poate fi considerată o chestiune nouă, întrucât condiția noutății se circumscrie numai sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă. În consecință, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării este admisibilă, prin prisma dispozițiilor art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală. ... X.2. Chestiunea de drept supusă dezlegării Legiuitorul în procesul de reformă judiciară a conferit un rol semnificativ în cadrul raporturilor de drept execuțional sistemului de probațiune, în mod concret cu obligații serviciilor de probațiune și atribuții consilierilor de probațiune prin dispoziții exprese, atât în conținutul Codului penal, cât și al Codului de procedură penală, precum și într-o reglementare distinctă ce face obiectul Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare. În dispozițiile Codului penal în conținutul mai multor instituții sunt prevăzute obligații exprese ale serviciului de probațiune, și anume la amânarea aplicării pedepsei (art. 86 din Codul penal), la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 94 din Codul penal), la liberarea condiționată (art. 102 din Codul penal), în cazul măsurilor educative aplicabile minorilor (art. 122 din Codul penal). În prevederile Codului de procedură penală sunt reglementate în conținutul mai multor instituții juridice atribuțiile consilierului de probațiune, precum și obligațiile serviciului de probațiune, respectiv la revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei (art. 582 din Codul de procedură penală), revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 583 din Codul de procedură penală), anularea și revocarea liberării condiționate (art. 588 din Codul de procedură penală). În contextul sesizării, în raport cu obiectul acesteia, dispozițiile art. 94 alin. (4) din Codul penal instituie obligația serviciului de probațiune de a sesiza instanța, dacă: „a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea; b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin; c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere“. Legiuitorul a reglementat în conținutul alin. (1) al art. 583 din Codul de procedură penală referitor la revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere o atribuție alternativă de sesizare a instanței competente, fie de procuror, fie de consilierul de probațiune („asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute la art. 96 sau 97 din Codul penal se pronunță, din oficiu, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probațiune, instanța care judecă ori a judecat în primă instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea“). În alin. (2) al art. 583 din Codul de procedură penală, legiuitorul instituie în ipoteza arătată o obligație exclusivă, cu caracter imperativ, serviciului de probațiune competent, dar și o obligație cu caracter facultativ procurorului și părții interesate și o atribuție cu caracter facultativ consilierului de probațiune („dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal, condamnatul nu a respectat obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probațiune competent sesizează instanța care a pronunțat în primă instanță suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută și de procuror, de consilierul de probațiune sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere“). În conținutul Legii nr. 252/2013 din 19 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare, se prevede expres în art. 2 alin. (1) că, „prin activitatea sa, sistemul de probațiune, ca serviciu public, contribuie la înfăptuirea actului de justiție“, această obligație fiind detaliată prin atribuții concrete conferite serviciului de probațiune, dar și consilierului de probațiune, ca organe specializate în realizarea raportului juridic de drept execuțional penal, în dispozițiile art. 43 lit. b) , art. 57 raportat la art. 56 alin. (1) , art. 67. Astfel, „evaluarea persoanelor aflate în supravegherea serviciului de probațiune se realizează la solicitarea instanței de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea sau, după caz, la inițiativa consilierului de probațiune manager de caz, dacă, pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin.“ [art. 43 lit. b) ] În dispozițiile art. 57 se prevede că „În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul stabilește și derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de probațiune, efectuează vizite anunțate sau inopinate la locuința persoanei sau în alte locuri, în funcție de specificul situației, solicită documente privind structura familiei, a persoanelor care se află în întreținerea sa sau în a căror întreținere se află, documente privind situația locativă, a locului de muncă și a mijloacelor de existență, verifică periodic datele furnizate de persoana supravegheată și îndeplinește orice alte măsuri de control adaptate cazului“, iar în art. 56 alin. (1) „Consilierul de probațiune manager de caz controlează nemijlocit respectarea de către persoana supravegheată a măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) , respectiv art. 93 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, pe toată durata termenului de supraveghere“. Potrivit art. 67 din actul normativ menționat, se statuează că „(1) În situația în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probațiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin, verifică motivele care au determinat această nerespectare și, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credință, întocmește un raport de evaluare conform art. 44 și sesizează instanța în vederea revocării sancțiunii. (2) În situația neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, consilierul de probațiune manager de caz întocmește un raport de evaluare conform art. 44, în care consemnează motivele neîndeplinirii, și sesizează instanța. (3) Pentru încălcări minore care nu aduc atingere scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligațiile persoanei supravegheate, consilierul de probațiune manager de caz poate emite avertismente. Condițiile de emitere și modalitățile de aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi“. Din examinarea dispozițiilor de drept penal material, de drept procesual penal, precum și a Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că serviciul de probațiune, ca organ prevăzut de lege, în cadrul raporturilor de drept execuțional penal are un complex de competențe, prin drepturi, obligații (sesizează instanța competentă, inițiază evaluarea, verifică motivele de neîndeplinire) și atribuții (prin consilierul de probațiune stabilește și derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de probațiune, efectuează vizite anunțate sau inopinate la locuința persoanei sau în alte locuri, solicită documente privind structura familiei, a persoanelor care se află în întreținerea sa sau în a căror întreținere se află, controlează nemijlocit respectarea de către persoana supravegheată a măsurilor de supraveghere) în procedura de revocare sau anularea suspendării pedepsei sub supraveghere, ceea ce îi conferă calitatea de subiect procesul în cadrul acestei proceduri. Potrivit art. 34 din Codul de procedură penală referitor la alți subiecți procesuali se stipulează că „În afara participanților prevăzuți la art. 33, sunt subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale“. Așadar, serviciul de probațiune ca organ prevăzut de lege cu drepturi, obligații, atribuții în procedura revocării suspendării pedepsei sub supraveghere este un subiect procesual ce se circumscrie în accepțiunea tezei finale a dispozițiilor art. 34 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 597 alin. (5) din Codul de procedură penală referitor la procedura la instanța de executare, „dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător“, iar în alin. (7) al aceleiași norme se prevede că „hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare“. Dispozițiile art. 425^1 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la calea de atac a contestației fac parte din titlul III al Părții speciale și nu sunt contrare prevederilor cuprinse în capitolul IV din titlul V al Părții speciale, ci mai mult aduc precizări cu privire la titularii contestației, așa încât sunt incidente în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Dispozițiile art. 425^1 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că „Pot face contestație procurorul și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum și persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru celelalte persoane, dispozițiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.“ Așadar, legiuitorul a reglementat în conținutul normei mai sus menționate titularii contestației, respectiv procurorul, subiecții procesuali, fără a face vreo distincție cu privire la aceștia, în condițiile în care în art. 29 din Codul de procedură penală referitor la participanții în procesul penal sunt evidențiați subiecții procesuali principali și alți subiecți procesuali (subiecții procesuali principali, stabiliți în art. 33 din Codul de procedură penală, sunt suspectul și persoana vătămată, iar ceilalți subiecți procesuali prevăzuți în art. 34 din același cod: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale) și persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate, termenul și momentul de la care curge. Astfel, serviciul de probațiune este un organ prevăzut de lege ce are drepturi, obligații și atribuții în procedura de revocare sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care a și sesizat instanța competentă pentru a dispune, reprezentând un subiect procesual în accepțiunea dispozițiilor art. 34 teza finală din Codul de procedura penală ce dobândește și calitate procesuală activă de a formula contestație împotriva sentinței pronunțate în procedura reglementată de art. 583 din Codul de procedură penală. Serviciul de probațiune are „puterea de a acționa în justiție“ în procedura de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu atât mai mult are legitimitatea procesuală de a exercita calea de atac prevăzută de lege (legitimatio ad causam). Calitatea serviciului de probațiune de „subiect procesual la care hotărârea atacată se referă“, în ipoteza în care ca subiect procesual a sesizat instanța în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decurge din faptul că, în ipoteza menționată, instanța se pronunță, prin hotărârea atacată, asupra sesizării serviciului de probațiune. Hotărârea prin care instanța admite sau respinge sesizarea serviciului de probațiune privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o hotărâre care „se referă“ atât prin dispozitiv, cât și prin considerente la acest subiect procesual. ... ...