Decizia CCR nr. 455/2013Paragraful 25

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală - care prevăd că nu sunt supuse niciunei căi de atac soluţiile pronunţate de judecător, în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, în procedura plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată - încalcă principiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi folosirea căilor de atac, precum şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală instituit de Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, arată că art. 129 din Constituţie instituie dreptul părţilor la exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac şi împuterniceşte pe legiuitor să stabilească numărul căilor de atac, termenele şi condiţiile de exercitare a acestora, precum şi instanţele competente, dar nu să decidă dacă există sau nu o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă. Altfel, dacă s-ar permite legiuitorului să suprime absolut orice cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă, ar fi lipsit de orice conţinut dreptul constituţional la exercitarea căilor de atac. Consideră că acesta a fost raţionamentul utilizat de Curtea Constituţională, care a constatat neconstituţionalitatea altor două dispoziţii ale Legii nr. 202/2010 prin care se suprima orice cale de atac, şi anume în materie contravenţională [Decizia nr. 500/2012] şi în materie civilă, pentru procesele şi cererile de mică valoare [Decizia nr. 967/2012]. De asemenea, arată că, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunţă, instanţele de fond care soluţionează plângerile împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată nu-şi mai exercită rolul activ în ceea ce priveşte administrarea tuturor probelor utile, pertinente şi concludente în cauză, respingând plângerile prin hotărâri definitive, fără a intră în cercetarea fondului. Lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic. Ca urmare, eliminarea căii de atac împotriva hotărârilor ce soluţionează pe fond plângerile împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată încalcă abrupt şi definitiv dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.