Decizia ÎCCJ nr. 17/2022 (HP)Punctul V

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Prin Adresa nr. 174/C/122/III-5/2022 din data de 21 februarie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce, în prealabil, a arătat că sesizarea instanței supreme îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât solicitarea formulată de un tribunal învestit printr-o contestație cu soluționarea definitivă a cauzei pune în discuție o problemă de drept asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face, în prezent, obiectul unui asemenea recurs, iar modul de soluționare a căii ordinare de atac depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea, a apreciat că se impune, cu prioritate, a se stabili caracterul dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în condițiile în care textul de lege este plasat în capitolul privind dispozițiile tranzitorii ale actului normativ, iar primele două alineate au natura unor asemenea prevederi, întrucât se referă expres la cauzele „aflate în cursul urmăririi penale“ și stabilesc regulile de urmat în ipoteza în care legea nouă aduce modificări în materia competenței. Pornind de la conținutul art. 26 și al art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, parchetul reține că situațiile tranzitorii sunt „raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“, acestea fiind reprezentate, în materie procedurală, de cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii noi, situații a căror reglementare expresă se impune cu precădere atunci când normele procesuale ale legii noi diferă de cele ale legii vechi. În aceste condiții, s-a conchis că primele două alineate ale art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale au în mod indubitabil natura unor norme tranzitorii, la fel ca prevederile art. 6-18 din același act normativ, care tratează diferite ipoteze privind cauze aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii, iar în legătură cu fiecare dintre acestea se utilizează expresia corespunzătoare „aflate în curs de judecată“, respectiv „aflate în curs de soluționare“ sau, după caz, „aflate pe rol“, în timp ce alin. (3) al art. 5 din legea anterior menționată are în vedere și alte situații. Textul se referă în mod evident și la cauze ce urmează a fi înregistrate la instanțe, respectiv sesizări, propuneri, cereri formulate după intrarea în vigoare a noii legislații, și, ca atare, nu constituie situații tranzitorii, motiv pentru care norma care le reglementează este una de aplicare generală, neavând natura unei dispoziții tranzitorii, caracter care rezultă și din teza finală a alineatului, ce vizează acele situații juridice rămase neschimbate din punctul de vedere al competenței și care nu reclamă vreo prevedere cu caracter tranzitoriu. În ceea ce privește domeniul de aplicare a normei, s-a menționat că prin „cercetare penală“ legiuitorul înțelege, în mod evident, „urmărire penală“ aflată în curs de derulare sau finalizată de Direcția Națională Anticorupție, nefiind incidente dispozițiile legale în dosarele în care structura a efectuat o parte din urmărirea penală, iar trimiterea în judecată s-a dispus de către altă structură sau unitate de parchet, criteriul instituit de legiuitor vizând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală terminată de procurorii anticorupție. S-a apreciat că o interpretare logică și teleologică a normei conduce la această concluzie, o interpretare contrară adăugând textului o condiție pe care nu o prevede, cu consecința restrângerii nepermise a sferei sale de aplicare, ba mai mult nu ar permite o delimitare clară între cauzele în care ar trebui să participe procurorul din cadrul direcției și cele în care participarea ar reveni procurorului de la parchetul de pe lângă instanța competentă, de vreme ce sunt diferite proceduri despre care nu se poate afirma că se referă nemijlocit la dosarul de urmărire penală și în care participarea magistratului specializat nu a fost pusă la îndoială (căi extraordinare de atac, contestații la executare). În final, s-a concluzionat că criteriul „în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“ din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale desemnează orice procedură, cuprinzând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală finalizată de structura specializată, întrucât, prin inserarea acestei norme care nu este una tranzitorie într-un articol ce conține în rest dispoziții tranzitorii, legiuitorul nu a avut altă rațiune decât aceea de a institui neechivoc competența procurorului anticorupție de a participa la soluționarea în fond, în căile de atac, în cererile incidentale și în faza de executare a hotărârilor pronunțate în cauze în care a finalizat urmărirea penală; în interpretarea contrară, norma nu ar fi fost necesară. ...