Decizia CCR nr. 123/2013Paragraful 59

Abordând aceleaşi texte de lege dintr-o perspectivă teleologică, Curtea constată că finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea instanţelor de arbitraj comercial în sfera organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate (la revizuirea Constituţiei din anul 2003), a fost aceea de a asigura un cât mai larg acces la justiţia constituţională. Această viziune privitoare la instanţele care pot sesiza Curtea este în acord cu interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o în jurisprudenţa sa conceptului de "tribunal" prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că acesta "nu trebuie neapărat să fie înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic, integrată de structurile judiciare ordinare ale ţării [...]; de asemenea, poate conţine un organ însărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii, cu condiţia că oferă întotdeauna garanţiile corespunzătoare" (Hotărârea pronunţată în Cauza Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, din 28 iunie 1984, paragraful 76 sau Hotărârea pronunţată în Cauza Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii din 8 iulie 1986, paragraful 201). Or, în măsura în care în faţa unei instanţe de arbitraj comercial - indiferent de locul unde se află aceasta - se ridică o excepţie de neconstituţionalitate care are ca obiect legea română, în raport de Constituţia României, un refuz al Curţii Constituţionale a României de a judeca această excepţie ar fi în contradicţie cu această voinţă a legiuitorului, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."