Decizia ÎCCJ nr. 12/2022 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, verificând sesizarea, a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la fondul sesizării s-a exprimat opinia potrivit căreia Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal prin coroborare cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, și ale Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 10 iulie 2020. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a arătat că Președintele României are prerogativa exclusivă a declarării, între altele, a stării de urgență, iar această dispoziție se consolidează prin încuviințarea măsurii de către Parlament. Starea de urgență este o situație excepțională, care impune luarea unor măsuri excepționale care se abat de la regulile uzuale, astfel cum au fost și măsurile excepționale din domeniul justiției instituite prin anexele la cele două decrete anterior menționate. S-a exprimat opinia potrivit căreia decretul prezidențial de instituire a stării de urgență poate fi încadrat în noțiunea de dispoziție penală cu efect suspensiv asupra prescripției răspunderii penale, legiuitorul utilizând în cuprinsul art. 156 din Codul penal expresia „dispoziție legală“, iar nu termenul de „lege“. Distincția este importantă având în vedere că prin „dispoziție legală“ se înțelege noțiunea de lege penală lato sensu, orice dispoziție care emană de la o autoritate publică și care are efect obligatoriu erga omnes și putere de lege, deci inclusiv decretul prezidențial prin care se dispune instituirea stării de urgență, câtă vreme îndeplinește condiția de confirmare din partea Parlamentului, conform Constituției. S-a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin care s-a stabilit că „pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, termenele de prescripție, cele procedurale și cele de decădere nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă“. Aceste prevederi au aplicabilitate pe perioada instituirii stării de urgență, întrucât nu pot fi calificate decât ca dispoziții penale cu caracter temporar, fiind adoptate în proximitatea temporală a stării de urgență, explicitând, o dată în plus, faptul că termenele de orice tip se suspendă pe durata stării de urgență. Față de motivele prezentate, s-a considerat că dispozițiile celor două decrete prezidențiale prin care s-a instituit, respectiv s-a prelungit starea de urgență, consolidate prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și explicitate prin dispozițiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, intră în noțiunea de dispoziție legală care are efect suspensiv asupra cursului prescripției răspunderii penale. Colectivul de drept penal al Facultății de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, motiv pentru care sesizarea este inadmisibilă. Infracțiunea reținută în sarcina inculpatului poate fi calificată ca o infracțiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală, iar art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, respectiv art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României exceptează infracțiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge după cum acestea au fost comise în timpul stării de urgență sau anterior acesteia. Așa fiind, soluționarea cauzei nu depinde de răspunsul la întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru că infracțiunea flagrantă ce face obiectul cauzei este exceptată de la aplicarea suspendării dispuse prin respectivele decrete. Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că cele două decrete nu constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale, în condițiile art. 156 din Codul penal. Astfel, prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, Curtea Constituțională a statuat nu doar că decretul Președintelui României prin care se instituie starea de urgență reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, dar mai ales că dispozițiile din anexa acestuia au fost emise cu depășirea de către Președinte a atribuțiilor sale constituționale. Din considerentele deciziei rezultă faptul că măsura suspendării judecării unor cauze pe durata stării de urgență, măsură ce poate aduce atingere dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, nu putea fi dispusă de Președinte pe calea anexei la decretul de instituire a stării de urgență. S-a arătat că nici aprobarea de către Parlament a instituirii stării de urgență nu acoperă viciul respectivelor prevederi, deoarece s-a încuviințat exclusiv instituirea stării de urgență, și nu decretul, în întregul său, hotărârea nefăcând nicio referire la celelalte măsuri instituite. ...