Decizia ÎCCJ nr. 12/2022 (HP)Punctul IV

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești și Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate. Răspunsul curților de apel Suceava și Târgu Mureș cuprinde doar mențiunea neidentificării în jurisprudența acestora și a instanțelor arondate a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, fără a exprima un punct de vedere. Examinând punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate, precum și jurisprudența atașată acestora ce au fost transmise instanței supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară. În urma consultării instanțelor de judecată s-au evidențiat următoarele opinii: Într-o primă opinie, susținută de Curtea de Apel București - Secția I penală, tribunalele Alba, Arad, Caraș-Severin, Ialomița, Ilfov, Olt, Prahova și Teleorman, precum și judecătoriile Alexandria, Bolintin-Vale, Caransebeș, Cornetu, Huși, Iași, Liești, Moldova Nouă, Oravița, Pogoanele, Reșița, Roșiori de Vede, s-a apreciat că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, nu constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal. În argumentarea opiniei exprimate au fost relevate dispozițiile art. 41 și art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, precum și ale art. 64 din anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, referitoare la prescripțiile și termenele de decădere de orice fel, precum și la condițiile suspendării de drept a proceselor penale pe durata stării de urgență. A fost avută în vedere și Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale din a cărei analiză reiese că decretul emis de Președintele României constituie un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004. Deopotrivă, s-a menționat că decretele emise de Președintele României reprezintă doar acte administrative normative, deci acte de reglementare secundară ce pun în executare acte de reglementare primară, cu forță juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege. Prin urmare, aceste decrete nu se încadrează în noțiunea de dispoziții legale care să reprezinte o cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale. Cu referire la sintagma „împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat“ de natură a conduce la suspendarea cursului prescripției răspunderii penale potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, s-a apreciat că starea de urgență instituită prin cele două decrete nu constituie o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat, în contextul în care activitatea instanțelor de judecată și a parchetelor s-a desfășurat în continuare în acea perioadă, deși într-un mod limitat. În a doua opinie, susținută de curțile de apel Bacău, Brașov, București - Secția a II-a penală, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Timișoara, tribunalele Bacău, Bihor, Brașov, București (opinie majoritară), Buzău, Cluj, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Iași, Timiș, Vaslui, judecătoriile Bistrița, Motru, Piatra-Neamț, Ploiești, Târgu Cărbunești, Timișoara, Turnu Măgurele, Vaslui, Videle, Zimnicea, s-a apreciat că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din Codul penal. În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au precizat că, potrivit art. 156 alin. (1) din Codul penal, cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Față de considerentele Deciziei nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale, decretul Președintelui României nu se poate încadra în noțiunea de dispoziție legală, în sensul dispozițiilor art. 156 din Codul penal. S-a apreciat că, pe de altă parte, starea de urgență instituită prin Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 poate fi încadrată în noțiunea de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a determinat suspendarea judecării cauzelor penale și constituie o cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, în condițiile art. 156 din Codul penal. Într-o altă opinie, exprimată la nivelul Judecătoriei Giurgiu, s-a considerat că sesizarea Curții de Apel București este inadmisibilă, dat fiind că tinde la a stabili categoria de lege din care decretele Președintelui României fac parte, respectiv competența Președintelui de a legifera. S-a reținut că prin solicitarea instanței de sesizare Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să se pronunțe asupra noțiunii de „dispoziție legală“ a decretului prin care s-a dispus suspendarea procesului penal, împrejurare ce excedează competenței funcționale a instanței supreme. ...