Decizia ÎCCJ nr. 75/2021 (HP)Punctul VIII

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: VIII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă în cursul judecății un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerințe: – întrebarea să fie formulată în cursul judecății de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau tribunal învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; ... – existența unei veritabile chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. ... În cauză sunt îndeplinite toate cerințele cumulative anterior enunțate. Astfel, este îndeplinită condiția referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori fiind învestită în ultimă instanță cu soluționarea apelului formulat, printre alții, și de Ministerul Public - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Suceava. În ceea ce privește condiția următoare referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei se constată că și aceasta este îndeplinită. Astfel, rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecințe juridice directe asupra modului de soluționare a cauzei, respectiv a soluției pe care instanța de trimitere o poate dispune în ce privește motivul de apel formulat de parchet vizând greșita încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, în forma sa anterioară. Totodată, se constată că este întrunită și cea de-a treia cerință enunțată: chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În consecință, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării este admisibilă, prin prisma dispozițiilor art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală. ... VIII.2. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării Problema de drept ce face obiectul dezbaterii se referă la modalitatea de calcul al termenului de prescripție în situația infracțiunilor care prevăd o limitare a pedepsei aplicate, în funcție de maximul prevăzut de lege pentru o altă infracțiune cu care se află în corelare, în speță fiind vorba despre fapta incriminată de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 - formularea anterioară datei de 1 februarie 2014 (infracțiune-scop a grupului infracțional organizat). Prealabil analizării chestiunii de drept supuse dezlegării se impune a se preciza că, în speță, Decizia nr. 7 din 9 februarie 2009 pronunțată în recurs în interesul legii, în Dosarul nr. 36/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009, anterior apariției noului Cod penal, nu își găsește aplicarea. Astfel, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, anterior menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în aplicarea dispozițiilor art. 160^2 alin. 1 teza ultimă și ale art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală din 1968, a stabilit: „cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune sunt admisibile în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani.“ Această decizie vizează interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauțiune din cuprinsul Codului de procedură penală anterior, în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, prevederi care au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Potrivit art. 477^1 din Codul de procedură penală, „efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată (...)“. Așadar, decizia pronunțată în recurs în interesul legii nu are aplicabilitate în dezlegarea problemei de drept în cauza de față în contextul abrogării instituției liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. În aceste condiții, în mod cert, nu este vorba de un reviriment jurisprudențial al instanței supreme. În abordarea problematicii cu care a fost învestit, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală are în vedere faptul că noul Cod penal a abandonat tehnica normativă a vechii reglementări, cel puțin relativ la infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, formularea anterioară datei de 1 februarie 2014, sancționând infracțiunea prevăzută de art. 367 din Codul penal (constituirea unui grup infracțional) fără raportare la regimul sancționator al infracțiunii-scop. Așadar, aspectul supus dezlegării apare discutabil numai în ipoteza și din perspectiva retroactivării legii penale mai favorabile, însă trebuie arătat că și în raport cu legislația actuală pot fi identificate dispoziții normative similare, unele fiind cuprinse chiar în partea specială a Codului penal. Spre exemplu: prevederile cuprinse în art. 206 alin. (1) teza ultimă din Codul penal în raport cu sancționarea persoanei care a comis infracțiunea de amenințare, prevederile cuprinse în art. 269 alin. (2) din Codul penal în raport cu sancționarea persoanei care a comis infracțiunea de favorizare a făptuitorului ori prevederile cuprinse în art. 270 alin. (2) din Codul penal raportat la sancționarea persoanei care a comis infracțiunea de tăinuire. Este unanim acceptat în doctrină și în practica judiciară că infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este o infracțiune de pericol, formă a pluralității constituite de infractori a cărei existență nu este condiționată de săvârșirea infracțiunii-scop a asocierii infracționale. Prin urmare, pericolul său abstract a fost evaluat de legislator, fără raportare la scopul grupării criminale. Interpretarea gramaticală a prevederilor art. 7 din Legea nr. 39/2003 prin comparație cu textele de lege aferente altor infracțiuni relevă faptul că alin. (2) al acestui text de lege, chiar dacă nu mai este în vigoare, se referă la „pedeapsa maximă legală, potențial de aplicat în procesul de individualizare ce este atributul exclusiv al judecătorului“, și nu la „pedeapsa prevăzută de lege“. Este de observat că legiuitorul consacră în ambele coduri o normă de incriminare autonomă, prevăzând o anumită conduită drept infracțiune, stabilindu-i propria pedeapsă prevăzută de lege în condițiile art. 141^1 din Codul penal anterior sau art. 187 din Codul penal actual separat de dispoziția sancționatoare a oricărei alte infracțiuni care ar avea sau nu vreo conexiune, de orice fel, cu infracțiunea astfel reglementată în mod de sine stătător, iar determinarea pedepsei prevăzute de lege pentru o infracțiune este o operațiune care se efectuează în abstract, raportat la dispoziția sancționatoare a normei de incriminare în cadrul căreia se realizează încadrarea juridică a unei fapte săvârșite și, implicit, modalitatea de calcul al termenului de prescripție. Atât conform vechii, cât și actualei legislații penale, prin pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracțiune, din perspectiva calculului termenului de prescripție a răspunderii penale, se înțelege pedeapsa principală prevăzută de lege care este una și aceeași, indiferent de variabile faptice ale diverselor spețe în care se reține încadrarea sa juridică. Minimul și maximul special al unei pedepse prevăzute de lege raportat la termenul de prescripție a răspunderii penale nu sunt influențate de aspecte de fapt conjuncturale, precum alte infracțiuni pe care și-a propus sau nu infractorul să le comită, în situații de fapt distincte, ori infracțiuni la care s-a raportat acesta în vreun alt fel sau infracțiuni conexe celei comise de către subiectul activ în cauză. Din perspectiva art. 122 și art. 141^1 din Codul penal anterior și art. 187 din Codul penal actual, în cuprinsul acestei operațiuni sunt lipsite de relevanță juridică diverse aspecte de natură conjuncturală, decurgând din manifestări concrete ale situației de fapt reținute în cadrul anumitor spețe determinate, spre deosebire de ipoteze faptice reținute în alte spețe determinate. Infracțiunea de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), avea și are, în situația incidenței art. 5 din Codul penal actual, o pedeapsă principală prevăzută de lege de la 5 la 20 de ani închisoare în raport cu care implicit trebuie calculat termenul de prescripție a răspunderii penale. Legiuitorul, din rațiuni de echitate, respectiv pentru a preîntâmpina situații în care autorul infracțiunii de asociere riscă să fie condamnat la o pedeapsă mai ridicată decât maximul prevăzut pentru infracțiunea-scop, fie că aceasta este săvârșită sau nu, având în vedere maximul special ridicat al pedepsei prevăzute de vechea dispoziție pentru infracțiunea de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (de la 5 la 20 de ani închisoare), a instituit o normă de limitare în procesul de individualizare a cuantumului pedepsei. Astfel, deși maximul prevăzut de lege ar fi permis o pedeapsă superioară acelui cuantum, în situația concretă judecătorul va fi ținut de maximul prevăzut pentru infracțiunea-scop care ar avea tratamentul sancționator cel mai sever. Dispozițiile legale ce decurg din prevederi precum cele analizate, cuprinse în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, în art. 206 alin. (1) teza ultimă ori art. 269 alin. (2) și art. 270 alin. (2) din Codul penal actual etc., reprezintă texte menite a impune o sublimită sancționatoare maximă care nu poate fi depășită în stabilirea pedepsei concrete individualizate judiciar de către instanță, ca efect al reținerii comiterii respectivei infracțiuni în sarcina unei anumite persoane. Aceste sublimite sunt influențate de situația de fapt reținută și de aspecte conexe, fiind uneori posibil a se aplica, iar alteori nu, însă în concret nu pot modifica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă din perspectiva termenului de prescripție a răspunderii penale. O altă abordare ar relativiza, în mod nepermis și cu majore consecințe, ipoteze care nu pot și nu trebuie să fie influențate de particularități ale unor situații de fapt. Un argument în plus este dat de ipoteza în care infracțiunea aflată în scopul grupării infracționale ar fi fost una pentru care legea ar fi prevăzut pedeapsa închisorii de peste 20 de ani ori detențiunea pe viață, infracțiuni nesăvârșite, care nu ar conduce la activarea limitei de pedeapsă în vederea calculului termenului de prescripție a răspunderii penale, în antiteză cu situația în care s-ar avea în vedere comiterea unor infracțiuni de o gravitate mai redusă. Cum subliniam în precedent, împrejurarea că asocierea infracțională are ca obiectiv comiterea unor infracțiuni de un pericol generic mai redus sau mai grav decât cel al constituirii înseși a grupului organizat nu are efecte asupra reducerii maximului special al „pedepsei prevăzute de lege“ pentru această infracțiune, în configurarea și stabilirea termenelor de prescripție a răspunderii penale atât anterior, cât și ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal. În consecință, a accepta contrariul ar presupune negarea autorității legislatorului penal de a stabili limitele de pedeapsă pentru faptele antisociale definite ca fiind infracțiuni de legea penală. Rezultă că dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 au instituit o normă specială de limitare a maximului pedepsei ce urmează a fi stabilit, mai exact o limitare a posibilității de individualizare judiciară a cuantumului sancțiunii aplicate, rezervată în mod exclusiv instanței de judecată. Altfel spus, deși din punctul de vedere al legalității pedeapsa aplicată nu poate depăși acel maxim, considerăm că aceasta nu are efecte asupra înțelesului sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege“. În mod evident, conform filosofiei codurilor penale (actual și anterior), termenele de prescripție a răspunderii penale sunt stabilite de legiuitor având în vedere pericolul social generic al unor infracțiuni prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de norma prohibită în funcție de politica penală a statului la un anumit moment. Or, Legea nr. 39/2003 a înțeles să permită instanței de judecată să sancționeze săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 7 în limite aspre de pedeapsă, evaluând la data intrării în vigoare o serie de criterii obiective. În concluzie, atât art. 122 din Codul penal anterior, cât și art. 154 din Codul penal actual, care reglementează termenele de prescripție a răspunderii penale, fac referire la „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită“, iar art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 este o dispoziție cu caracter special față de art. 7 alin. (1) din același act normativ. Aceasta din urmă privește doar pedeapsa aplicată, care nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care constituie scopul infracțional organizat, și nu pedeapsa „prevăzută de lege“, în sensul art. 122 și art. 141^1 din Codul penal anterior, care, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, este închisoarea de la 5 la 20 de ani, limite față de care se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale. ... ...