Decizia ÎCCJ nr. 35/2021 (HP)Punctul XII

XII. Raportul judecătorului asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție: Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Rezultă din conținutul textului de lege enunțat că admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. ... În analiza primei condiții care se impune a fi îndeplinită în vederea admisibilității sesizării, respectiv ca instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, Înalta Curte constată aceasta este pe deplin îndeplinită în cauză, Tribunalul Cluj - Secția penală este învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, și anume a contestației formulate împotriva Sentinței penale nr. 625 din data de 3 decembrie 2020 a Judecătoriei Dej, pronunțate în Dosarul nr. 1.494/219/2020*, cauza având ca obiect contestație la executare. Analizând cea de-a doua condiție de admisibilitate, respectiv chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită în cauză. În acest sens se impune a se preciza că în mod constant sa statuat în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție că în analiza condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanța supremă prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești este obligatoriu a ne raporta atât la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanța de trimitere, cât și la considerentele unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Or, în speță, deși chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai fost examinată în modalitatea în care a fost formulată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în mod explicit asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unei recurs în interesul legii în curs de soluționare, în concret se apreciază că nu este necesară intervenția instanței supreme, fiind deja pronunțată o decizie anterioară în aceeași procedură, care oferă criteriile în baza cărora instanța de trimitere poate stabili sfera de aplicare a regulii specialității și a excepțiilor de la această regulă, ambele reglementate de art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, și implicit, soluția problemei de drept ce face obiectul sesizării. În concret, din considerentele Deciziei nr. 15 din 28 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 699/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din data de 3 august 2020, rezultă că „regula specialității este aplicabilă aspectelor ce nu au fost supuse evaluării autorității judiciare solicitate. Regula specialității se analizează în raport cu fapta anterioară predării sau pedeapsa anterioară predării, exterioare solicitărilor transmise prin mandatul european de arestare. Ce a fost evaluat și respins de autoritatea solicitată nu intră sub incidența principiului specialității. Aspectele invocate de instanța de sesizare nu se circumscriu regulii specialității întrucât fapta la care se face referire (infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere) a fost avută în vedere la emiterea mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare române, solicitarea de predare fiind respinsă de statul austriac. Astfel, nu se poate reține incidența dispoziției legale invocate de instanța de trimitere, art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, norma legală pusă în discuție fiind suficient de clară pentru a decela voința legiuitorului, respectiv faptul că se au în vedere alte fapte decât cele care au constituit temeiul emiterii mandatului european de arestare“. Așadar, examinând comparativ cele două sesizări, Înalta Curte constată că, deși textele de lege ce se solicită a fi interpretate par a fi diferite, totuși situația premisă pe care se grefează prezenta sesizare este aceeași cu cea examinată prin Decizia nr. 15 din data de 28 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 699/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din data de 3 august 2020, respectiv refuzul autorității judiciare străine de predare a persoanei condamnate pentru o parte dintre pedepsele ce fac obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară română, decizie prin care, de asemenea, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea. Situația premisă de la care pornește întrebarea adresată de către instanța de trimitere nu presupune aplicarea regulii specialității, întrucât vizează însăși situația de fapt pentru care autoritatea solicitată, respectiv statul solicitat, a emis o decizie de respingere. Or, astfel cum rezultă din decizia anterior menționată, ceea ce a fost evaluat și respins de autoritatea solicitată nu intră sub incidența principiului specialității, neputând fi aplicate nici excepțiile de la acest principiu. În acest sens se reține că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-au pronunțat soluții de respingere, ca inadmisibile, a sesizărilor pentru neîndeplinirea celei de-a doua condiții de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Înalta Curte consideră astfel că în speță nu este îndeplinită nici condiția referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei din perspectiva existenței unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în accepțiunea conferită acestui criteriu de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În analiza condiției de admisibilitate pentru a putea face obiectul sesizării instanței supreme, problema de drept trebuie să fie determinantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată și incumbată în sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va face referire la considerentele Deciziei emise de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17 din data de 24 septembrie 2019 în Dosarul nr. 1.816/1/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 30 octombrie 2019, cu consecințe asupra cauzei de față, remarcabilă atât în conținut, cât și sub aspectul faptului că aserțiunile făcute în cuprinsul acesteia sunt aplicabile și în speță: În jurisprudența anterioară în materie s-a statuat, în mod progresiv, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018). Totodată, Înalta Curte reține și considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, din care reiese că „deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“. Or, argumentele expuse anterior în materie civilă sunt perfect valabile și în materie penală, având în vedere scopul și finalitatea similară a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii judiciare în ambele materii. Astfel, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează intervenția instanței supreme într-o cauză pendinte. Intervenția Înaltei Curți în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale. Se constată, așadar, că problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept și nu este necesară o dezlegare din partea instanței supreme, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile. În acest context, Înalta Curte constată că instanța de trimitere a urmărit de la Înalta Curte de Casație și Justiție o confirmare a soluției ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, și nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele (Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018). Or, procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței în formula confirmării sau infirmării soluției ce se prefigurează în cauză. Intervenția Înaltei Curți în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale. ...