Decizia CCR nr. 689/2012Paragraful 44

Cât priveşte pretinsa încălcare a dreptului la instanţă şi la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, Curtea constată că nici aceste susţineri nu pot fi reţinute. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2011 reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor şi autorităţilor publice stabilite prin titluri executorii devine posibilă şi efectivă, în lipsa acestui act normativ existând riscul blocării activităţii instituţiilor publice vizate şi al afectării bugetului public, cu impact negativ asupra funcţionării economiei şi statului, în general. Desigur că mijloacele folosite de legiuitorul delegat în realizarea acestui obiectiv sunt derogatorii de la dreptul comun în materie, dar sunt justificate în contextul la care s-a făcut deja referire. Instanţa de judecată este cea care garantează, în timpul procesului, asupra respectării dreptului de acces la justiţie şi la un proces echitabil al părţilor, iar creditorii au posibilitatea formulării căilor de atac în condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (4) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare. În ce priveşte rezonabilitatea termenului în care este soluţionată o astfel de cauză, inclusiv, aşadar, faza de executare a hotărârii judecătoreşti, tot instanţa de judecată este cea care decide asupra întinderii termenelor acordate în temeiul prevederilor ordonanţei de urgenţă criticate. Totodată, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, că un termen de 3 ani "nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii", indicând faptul că prin Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 pronunţată în Cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare.