Decizia ÎCCJ nr. 51/2021 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 844/C/1170/III-5/2021 din 31 mai 2021, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Pornind de la prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, referitor la admisibilitatea sesizării, s-a constatat îndeplinirea condițiilor formale de admisibilitate a acesteia. Cu privire la fondul sesizării, prin punctul de vedere comunicat, s-a arătat că tipicitatea infracțiunii de violare a vieții private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiționată de deținerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private. S-a precizat că întrebarea formulată de instanță are ca scop, în esență, să lămurească dacă dispozițiile alin. (2) al art. 226 din Codul penal sancționează dezvăluirea fără drept a înregistrărilor prevăzute în alin. (1) al aceluiași articol indiferent de modul în care acestea au fost făcute sau doar în situația în care acestea au fost realizate fără drept. În cazul infracțiunii prevăzute de alin. (1) al art. 226 din Codul penal, elementul material constă în atingerea adusă vieții private, prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, respectiv ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane, cu întrunirea cerinței esențiale ca acțiunile enunțate anterior să aibă loc într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta. De asemenea, s-a considerat că este incriminată în cuprinsul aceluiași text de lege ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private, indiferent de locul în care aceasta a fost purtată. Legiuitorul a prevăzut și condiția ca aceste activități să fie efectuate fără drept. În cazul alin. (2) al aceluiași articol s-a menționat că elementul material al infracțiunii constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1) către o altă persoană sau către public. Din interpretarea literală a acestui text de lege rezultă că acea trimitere nu privește alin. (1) în integralitatea sa, ci se referă strict la modalitatea fizică de obținere a înregistrărilor care privesc viața privată (prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau prin înregistrarea unei convorbiri private), fără a prezenta relevanță modul legal sau nelegal de realizare a acestora. Totodată, s-a susținut că, în situația în care s-ar fi dorit ca trimiterea la prevederile alineatului precedent să vizeze și condiția obținerii fără drept a respectivelor înregistrări, legiuitorul ar fi menționat în mod expres aceasta, prin folosirea sintagmei „realizate în condițiile prevăzute de ...“ sau o altă expresie similară. S-a considerat că expresia „fără drept“ este utilizată de către legiuitor în alin. (2) al art. 226 din Codul penal imediat după verbum regens pentru a sublinia că respectiva normă se referă strict la caracterul nelegal al dezvăluirii unor înregistrări privitoare la viața privată. Astfel, s-a concluzionat că cele două alineate reglementează două infracțiuni autonome, reprezentând stadii diferite ale atingerii aduse vieții private. Mai mult, s-a precizat că acțiunile enumerate în cuprinsul celor două alineate sunt eterogene, iar modurile prin care este lezată viața privată sunt diferite, astfel că nu se poate susține că alin. (2) al art. 226 din Codul penal reprezintă forma agravată a primului alineat. De asemenea, s-a subliniat că, în cazul variantei agravate a unei infracțiuni, făptuitorul săvârșește întotdeauna, prin aceeași acțiune, activitatea interzisă de forma-tip a acesteia, împreună cu elementul circumstanțial agravant, or, în cazul infracțiunii analizate, există posibilitatea ca difuzarea materialelor înregistrate să fie săvârșită de o altă persoană decât cea care le-a realizat. Totodată, în ceea ce privește rezoluția infracțională, transmiterea sau difuzarea înregistrărilor se poate realiza în baza altei hotărâri infracționale, independente de cea care a stat la baza realizării acestora. Astfel, s-a susținut că, pornind de la valoarea socială pe care legiuitorul a vrut să o ocrotească la momentul reglementării art. 226 din Codul penal, și anume viața privată, se constată că aceasta poate fi lezată atât prin surprinderea sa fără drept, în modalitățile prevăzute de primul alineat, cât și prin expunerea sa, tot fără drept, fără ca în acest caz să fie relevant modul în care au fost obținute înregistrările respective. În aceste condiții, chiar dacă există acordul victimei pentru realizarea înregistrării, dat fiind că difuzarea acesteia lezează un alt nivel al vieții private, s-a considerat că este necesar un acord expres și pentru această nouă acțiune, neputându-se prezuma că acceptul inițial acoperă toate acțiunile ulterioare. Mai mult decât atât, s-a arătat că alin. (2) al art. 226 din Codul penal apără viața privată împotriva expunerii fără drept a acesteia și în cazul în care înregistrările au fost realizate fără acordul victimei, dar în mod legal. În acest sens au fost menționate înregistrările realizate în urma punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică, ocazie cu care pot fi surprinse situații care privesc viața privată a unei persoane și care, în mod evident, nu pot fi divulgate în afara cadrului procesual penal; înregistrările vieții private realizate chiar de către victimă, pentru uz personal, însă, prin diverse modalități, au intrat, fără acceptul acesteia, în posesia unei alte persoane care ulterior a procedat la distribuirea acestora. Făcând o analiză comparativă cu infracțiunea prevăzută de art. 302 alin. (1) și (4) din Codul penal, violarea secretului corespondenței, s-a precizat că aceste prevederi protejează în principal viața privată și sancționează divulgarea, fără drept, a conținutului unei corespondențe, convorbiri sau comunicări, chiar și în situația în care autorul a luat cunoștință de acestea din greșeală sau din întâmplare. Astfel, dacă în cazul corespondenței, convorbirii sau al comunicării este incriminată divulgarea fără drept, nefiind importantă modalitatea în care acestea au fost dobândite, s-a considerat că același raționament ar trebui să conducă la concluzia că nici în cazul imaginilor sau înregistrărilor prevăzute de art. 226 din Codul penal nu ar trebui să prezinte relevanță modalitatea de realizare a acestora. S-a precizat că mențiunea existenței unui demers legislativ recent, care a fost inițiat tocmai în considerarea unui așa-zis caracter insuficient al actualelor prevederi ale Codului penal privind protecția vieții private și protecția libertății persoanei, în scopul incriminării faptei de pornografie din răzbunare (proiect de lege PL-x nr. 606/2019 pentru modificarea și completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal), nu poate influența în niciun mod interpretarea unei dispoziții legale în vigoare. ...