Decizia ÎCCJ nr. 10/2021 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul că sesizarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, fiind astfel inadmisibilă. În acest sens s-a susținut că problema de drept rezidă în necorelarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, sub aspectul termenului până la care se poate face constituirea de parte civilă și introducerea în proces a părții responsabile civilmente. Astfel, invocând, pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017, prin care s-a constatat că introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătorești“, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al părții responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Constituția României, republicată, și, pe de altă parte, Decizia Curții Constituționale nr. 741/2016, prin care s-a reținut că dreptul procesual român aparține categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni, care permite exercitarea acțiunii civile în procesul penal, singura condiție ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinței persoanei vătămate în termenul și în forma prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală, parchetul a opinat că revine legiuitorului să stabilească, prin dispozițiile Codului de procedură penală, termenul și forma pentru asigurarea exercitării acțiunii civile în procesul penal, cu menținerea echilibrului între acele drepturi fundamentale ale părților aflate în concurs. Prin urmare, se impune ca legiuitorul să coreleze textul art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cel al art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, o astfel de operațiune juridică excedând autorității judecătorești și obiectului unei sesizări de dezlegare a unei probleme de drept. Chiar în lipsa unei corelări legislative, instanțele de judecată sunt ținute să respecte deciziile Curții Constituționale și să aplice legea în conformitate cu Constituția. Însă raționamentul aparține instanței chemate să soluționeze fondul cauzei, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare. În ceea ce privește antrenarea răspunderii inculpatului în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente de vehicule, din perspectiva condiției ca problema de drept să nu mai fi fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție ca o chestiune prealabilă sau ca recurs în interesul legii, se reține faptul că, prin Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă a stabilit deja că asigurătorul este cel care răspunde singur, în cadrul acțiunii civile introduse în procesul penal de persoana vătămată în accidentul de vehicul. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat poziția asigurătorului în procesul penal, prin raportare la calitatea sa de parte responsabilă civilmente ce izvorăște din lege și din contract, rezultând, cu claritate, faptul că asigurătorul este cel care răspunde singur pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulație, obligație asumată în baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă, și numai dacă suma acordată de instanță depășește suma asigurată, atunci intervine răspunderea civilă delictuală a asiguratului, inculpat în procesul penal. Răspunderea civilă a inculpatului este subsidiară celei a asigurătorului, venind în completare pentru repararea integrală a prejudiciului, dacă este cazul. Însă pentru stabilirea răspunderii asigurătorului este necesar ca acesta să participe în procesul penal și să își exercite drepturile procesuale. Astfel, parchetul a apreciat că instanța supremă a dat, așadar, o dezlegare expresă problemei dacă inculpatul răspunde civil pentru pagubele cauzate, atunci când a statuat că poate fi antrenată răspunderea acestuia doar pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător. Prin urmare, sesizarea formulată, deși prezintă aparența unei chestiuni de drept esențiale (întrucât de lămurirea acesteia depinde soluționarea cauzei pe fond), aptă a primi o dezlegare de principiu, aceasta nu reprezintă o chestiune de drept veritabilă și nu are nivelul de dificultate care să permită a se recurge la procedura hotărârii prealabile și care să nu mai fi fost examinată de Înalta Curte de Casație și Justiție în baza atribuțiilor sale de unificare a practicii. Cu privire la fondul problemei de drept supuse dezlegării, Ministerul Public a invocat opinia majoritară reținută în literatura juridică, în sensul că inculpatul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, ci numai partea responsabilă civilmente, consecința fiind respingerea acțiunii civile exercitate de partea civilă numai împotriva inculpatului, fără introducerea ori intervenirea în cauză a asigurătorului. Motivarea ar fi aceea că inculpatul nu are calitatea procesuală de a răspunde pentru prejudiciul cauzat părții civile atunci când autovehiculul său este asigurat, ci numai societatea de asigurare. S-a arătat că această soluție rezultă dintr-o interpretare istorică a prevederilor Legii nr. 136/1995 (în baza căreia a fost încheiat contractul de asigurare din cauză). Actul normativ a stabilit cu titlu imperativ că, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă. Astfel, s-a dedus voința legiuitorului ca numai societatea de asigurare să aibă calitate procesuală pasivă, nu și persoana responsabilă de prejudiciu, adică inculpatul. Tot ca argument de text legal, în literatura juridică, s-a arătat că soluția se justifică și prin dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, care, prin derogare de la art. 54 din aceeași lege, prevăd situații limitative în care asigurătorul poate, pe cale de regres (așadar, după achitarea despăgubirilor persoanei prejudiciate), să se îndrepte împotriva asiguratului (fostului inculpat) pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri părții civile. Soluția este valabilă cu titlu de principiu, întrucât, prin excepție, atunci când cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărâre judecătorească depășește limitele de despăgubire prevăzute în polița de asigurare de răspundere civilă auto, partea care depășește aceste limite trebuie să fie suportată de către inculpat, în baza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Aceasta deoarece, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, acțiunea civilă se exercită împotriva asigurătorului numai în limitele obligației acestuia, astfel cum acestea rezultă din polița de asigurare. Parchetul a mai susținut că, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, modificarea art. 86 din Codul de procedură penală releva faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde și singură pe latura civilă a procesului penal. Nu este vorba despre o răspundere solidară între asigurat și asigurător, deoarece nu sunt mai mulți autori ai faptei ilicite, asigurătorul nu participă nici direct, nici indirect la săvârșirea faptei. Motivarea instanței este în sensul opiniilor avansate în doctrină, care demonstrează de ce nu se poate vorbi despre o plată pe care asigurătorul ar face-o prin subrogație. Prin Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 s-a impus statelor membre reglementarea acțiunii directe a terțului împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto. Raportat la aceeași decizie, s-a notat că limitele în care asigurătorul răspunde pot fi stabilite contractual, cu condiția să nu fie inferioare celor prevăzute de lege. În aceste limite, răspunderea asigurătorului este exclusivă. Pentru partea de prejudiciu ce depășește limitele în care răspunde asigurătorul va răspunde asiguratul singur, pe temei exclusiv delictual. Răspunderea civilă delictuală a asiguratului va putea fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanță excedează limitei maxime a despăgubirilor pe care este obligat să le plătească asigurătorul. Numai în această situație răspunderea asigurătorului va coexista cu răspunderea asiguratului. La rândul său, Curtea Constituțională a statuat că asigurătorul nu este un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă efectiv și definitiv prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său, iar atunci când acoperă prejudiciul suferit de terțul victimă a accidentului, asigurătorul nu face o plată pentru inculpat și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația asumată prin contractul de asigurare. Așadar, răspunderea civilă în cadrul procesului penal privind accidente de vehicule aparține asigurătorului, aceasta fiind principală și exclusivă. Inculpatul poate răspunde cel mult pentru un eventual rest de prejudiciu care nu este acoperit prin contractul de asigurare. Însă acest fapt implică obligația instanței penale de a aprecia asupra cuantumului total al prejudiciului în vederea calculării părții de prejudiciu de acoperit de către inculpat, ceea ce semnifică o rezolvare a laturii civile de către instanța penală. Dar pentru a examina întinderea răspunderii civile a inculpatului este necesar ca mai întâi să se procedeze la stabilirea întinderii răspunderii asigurătorului, ca o condiție prealabilă, ceea ce presupune participarea sa în proces. Concluzionând, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, parchetul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să respingă sesizarea vizând „posibilitatea instanței penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente“, ca inadmisibilă. ...