Decizia ÎCCJ nr. 10/2021 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Catedra de drept din cadrul Facultății de Drept a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu a opinat în sensul că, în ceea ce privește conduita persoanei vătămate și a părții civile, este de observat că acestea au respectat dispozițiile legii privitoare la momentul până la care se pot constitui parte civilă în cauză. Acest moment prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este însă corelat cu conținutul actual al art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, așa cum acesta trebuie interpretat în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 257/2017, și anume că partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în această calitate, în cauză, cel mai târziu în cursul procedurii de cameră preliminară. Depășirea acestui din urmă termen de către părțile civile a antrenat consecința imposibilității ca asigurătorul să fie introdus în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, dar această împrejurare nu poate înlătura posibilitatea instanței de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, autorul infracțiunii cauzatoare de prejudicii în dauna părților civile. Este adevărat că asigurătorul are obligația să repare singur, în calitate de parte responsabilă civilmente, prejudiciile cauzate prin infracțiune, însă conform Deciziei nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, aceasta se va realiza „în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă“. Prin urmare, s-ar putea întâmpla ca răspunderea de care este ținut asigurătorul să fie limitată de contractul de asigurare și de lege, însă această împrejurare va antrena răspunderea civilă delictuală a asiguratului (inculpatului), în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător. În plus, omisiunea instanței de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului pune părțile civile în poziția de a nu-și putea recupera prejudiciile decât pe calea mai târzie a acțiunii civile separate în justiție, deși inculpatul este autorul faptei cauzatoare de prejudicii, iar constituirea de parte civilă s-a realizat cu respectarea legii. Neintroducerea în cauză a asigurătorului datorită depășirii momentului procesual până la care s-ar fi putut realiza nu poate aduce atingere dreptului părților civile de a obține repararea integrală a prejudiciului cauzat de către inculpat și întârzie nejustificat posibilitatea ca inculpatul să răspundă pentru eventualele prejudicii neacoperite prin polița de răspundere civilă auto (presupunând că este vorba de o poliță de asigurare validă, asumată de către asigurător, pentru că, în caz contrar, inculpatul va răspunde singur pentru prejudiciile cauzate). În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, s-a opinat în sensul că instanța penală poate și trebuie să examineze latura civilă a procesului penal, atunci când partea civilă alătură acțiunea civilă celei penale, iar poziția procesuală a asigurătorului nu poate împiedica soluționarea împreună a celor două acțiuni, cu atât mai mult cu cât soluționarea acțiunii civile alături de cea penală este regula, iar disjungerea ei este excepția. Centrul de cercetări în Științe penale din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat, sub un prim aspect, că sesizarea nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală din perspectiva condiției impuse ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar chestiunea de drept să nu formeze nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În legătură cu cerința mai sus descrisă s-a arătat că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reținut faptul că această condiție presupune ca instanța supremă să nu fi statuat prin dispozitivul și considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept supuse analizei pe calea sesizării înaintate, fiind invocate în acest sens Decizia nr. 17/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și Decizia nr. 18/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, s-a apreciat că, analizând chestiunea de drept care face obiectul sesizării, se poate deduce faptul că dezlegarea problemei juridice invocate poate fi realizată prin raportare la soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii cuprinsă în Decizia nr. 1/2016, prin care instanța supremă s-a pronunțat asupra calității procesuale a societății de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, precum și limitelor răspunderii în procesul penal. S-a susținut că sesizarea este inadmisibilă și datorită faptului că se încearcă, pe calea unei hotărâri pronunțate în procedura instituită de prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, să se acopere un vid legislativ creat ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 257/2017 de către Curtea Constituțională, or o omisiune a legiuitorului de a corela normele legale, rezultată ca urmare a pronunțării unor decizii de către Curtea Constituțională, nu poate fi suplinită prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri în baza art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că pentru dezlegarea chestiunii de drept supuse discuției sunt relevante prevederile cuprinse în legislația specială care reglementează domeniul asigurărilor, respectiv art. 49, art. 54 alin. (1) și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Din analiza normelor legale menționate rezultă faptul că, în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente auto produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, asigurătorul fiind cel care răspunde în mod direct de plata despăgubirilor față de victima accidentului. Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este, ca atare, o răspundere directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. Prin urmare, câtă vreme există un contract de asigurare valabil încheiat nu există fundament legal pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor solicitate. Răspunderea în acest caz nu poate fi grefată pe normele de drept comun, ținând cont de faptul că, în situația supusă analizei, Legea nr. 136/1995 (actul normativ în vigoare la data producerii riscului asigurat în speța care a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție) instituie norme speciale, derogatorii de la normele de drept comun care reglementează răspunderea civilă. O interpretare contrară ar duce la nesocotirea principiului general de drept specialia generalibus derogant care instituie regula de interpretare potrivit căreia legea specială are prioritate față de legea generală, completându-se cu aceasta din urmă doar pentru aspectele nereglementate și fiind, totodată, de strictă interpretare. În concluzie, pe fondul sesizării, s-a opinat că atât timp cât asigurătorul de răspundere civilă auto nu a fost introdus în procesul penal în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum acest articol trebuie interpretat în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 257/2017, instanța penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, iar acesta din urmă nu poate fi obligat la plata eventualelor despăgubiri, acțiunea civilă impunându-se a fi respinsă ca inadmisibilă. Catedra de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității „Alexandru I. Cuza Iași“ a opinat, în principal, că sesizarea formulată ar trebui respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că întrebarea formulată nu vizează o veritabilă chestiune de drept, ci modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în cauza ce face obiectul judecății. S-a considerat că, prin pronunțarea unei hotărâri în dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate stabili modul în care, prin raportare la împrejurările unei cauze, ar trebui aplicate dispozițiile legale. Cu privire la fondul sesizării, s-a apreciat că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca subiect pasiv principal inculpatul, iar ca subiect pasiv secundar, partea responsabilă civilmente. În doctrină s-a reținut că răspunderea civilă reglementată în sarcina părții responsabile civilmente „este o răspundere civilă indirectă“. În măsura în care este învestită și cu soluționarea unei acțiuni civile [introdusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală], cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege (când acțiunea civilă este lăsată nesoluționată), instanța penală trebuie să analizeze întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului. Această verificare se impune a avea loc indiferent dacă în cauză există o parte responsabilă civilmente și indiferent dacă această parte responsabilă civilmente răspunde în temeiul unui contract sau în temeiul răspunderii civile pentru fapta altuia. Prin urmare, s-a opinat că, dacă într-o anumită cauză nu a fost introdusă partea responsabilă civilmente, respectiv dacă aceasta nu a intervenit din proprie inițiativă în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă va fi analizată în baza regulilor generale de soluționare a acțiunii civile în procesul penal. Astfel, soluționarea acțiunii civile se va realiza prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului, acesta fiind persoana care ar putea fi obligată la acoperirea prejudiciului produs prin fapta ce face obiectul judecății. Neintroducerea asigurătorului (ca parte responsabilă civilmente) în procesul penal nu constituie un caz în sine de lăsare nesoluționată a acțiunii civile, cu atât mai mult cu cât eventuala răspundere a asigurătorului, ca parte responsabilă civilmente, este întotdeauna condiționată de validarea, în prealabil, a condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului. În sprijinul acestei soluții s-a arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut faptul că obligarea asigurătorului la repararea prejudiciului produs prin infracțiune nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător. Prin urmare, în cauzele în care părțile în procesul penal sunt partea civilă, inculpatul și partea responsabilă civilmente (asigurătorul), instanța poate obliga și inculpatul la repararea prejudiciului neacoperit de polița de asigurare, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului. În cauzele în care - în latură civilă - sunt părți doar partea civilă și inculpatul, instanța va soluționa acțiunea civilă cu privire la răspunderea civilă delictuală a inculpatului, obligându-l pe acesta din urmă la repararea integrală a prejudiciului, inculpatul având dreptul de a solicita ulterior, pe cale separată, în fața instanței civile, antrenarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului în limitele poliței de asigurare. A refuza părții civile soluționarea acțiunii civile în procesul penal pe motiv că nu a introdus (în termen) asigurătorul, în calitate de parte responsabilă civilmente (asigurător de a cărei existență nici nu era obligată să aibă cunoștință câtă vreme este un terț față de părțile acelui contract), s-a apreciat că ar înfrânge caracterul facultativ al dreptului părții civile de exercitare a acțiunii civile și față de partea responsabilă civilmente. Totodată, neintroducerea în termen - ca parte responsabilă civilmente - a asigurătorului de răspundere civilă auto nu se poate converti într-o veritabilă sancțiune la adresa părții civile (prin lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal și obligarea, implicit, a acesteia de a declanșa o acțiune civilă separată în fața instanței civile), câtă vreme chiar inculpatul este cel care ar trebui să depună diligențele procesuale pentru introducerea în termen a asigurătorului în procesul penal pentru a se proteja față de spectrul obligării sale la acoperirea prejudiciului cauzat, cu atât mai mult cu cât acest inculpat este parte în contractul de asigurare, cunoscând despre existența acestuia și despre obligațiile ce revin părților în temeiul acestuia. Sub imperiul Codului de procedură penală anterior, calitatea procesuală a societății de asigurare chemate a răspunde civilmente în procesul penal era una incertă din perspectiva dispozițiilor legale, motiv pentru care prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, i-a fost recunoscută acesteia o calitate sui generis de asigurător, calitate ce nu coincidea cu cea de parte responsabilă civilmente. Or, prin dispozițiile noului Cod de procedură penală, opțiunea legiuitorului a fost clară - aceea de a atribui calitatea de parte responsabilă civilmente inclusiv persoanei fizice sau juridice ținute a acoperi în temeiul contractului prejudiciul cauzat, situație ce acoperă și poziția asigurătorului. Prin urmare, supunând asigurătorul în procesul penal tuturor obligațiilor impuse părții responsabile civilmente, recunoscându-i totodată și toate drepturile acesteia în noul Cod de procedură penală, prin reglementarea posibilității de a interveni în procesul penal din proprie inițiativă (implicit, de a decide să nu intervină în procesul penal), legiuitorul noului Cod de procedură penală a admis implicit posibilitatea de a se soluționa acțiunea civilă în procesul penal - exclusiv în contradictoriu cu inculpatul - chiar dacă există o potențială parte responsabilă civilmente ce însă nu a devenit parte în procesul penal (fie din omisiunea de a fi introdusă de inculpat/partea civilă, fie din manifestarea de voință proprie de a nu interveni în procesul penal). Concluzionând, referitor la întrebarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că instanța va soluționa acțiunea civilă prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care este depășit termenul de introducere în cauză a părții responsabile civilmente, iar aceasta nu intervine în procesul penal în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. Catedra de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității „Titu Maiorescu“ a opinat în sensul că persoana vătămată, deși are dreptul de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești, trebuie să aleagă înțelept momentul în care o face, asumându-și faptul că, dacă o va face după finalizarea procedurii în camera preliminară, deși încă în termen, nu va putea avea pretenții de natură civilă decât de la inculpat, nu și de la partea responsabilă civilmente. Dacă ia decizia de a solicita daune după finalizarea procedurii în camera preliminară, poate încă opta dacă o va face pe calea procesului penal (îndreptându-se exclusiv împotriva inculpatului) sau direct la instanța civilă, unde va putea acționa în judecată atât inculpatul, cât și partea responsabilă civilmente. ...