Decizia ÎCCJ nr. 10/2021 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că lămurirea chestiunii de drept supuse dezbaterii este hotărâtoare asupra soluției pe fond a cauzei cu privire la latura civilă, curtea de apel este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acesteia. Această chestiune de drept supusă dezbaterii a fundamentat soluția primei instanțe privind solicitarea de acordare a despăgubirilor civile, solicitare formulată atât împotriva inculpatului, cât și a părții responsabile civilmente, formând și obiectul căii de atac exercitate de părțile civile. În concret, s-a apreciat că chestiunea de drept ridicată este nouă, nu a primit o dezlegare jurisprudențială până în prezent, în mediul juridic existând puncte de vedere diferite cu privire la posibilitatea sau nu a antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului la plata prejudiciului solicitat de partea civilă în termenul legal, respectiv a respectării drepturilor părții civile care a ales să alăture acțiunea civilă celei penale în termenul legal. În acest sens, instanța de apel a precizat că judecătorul de la fond a fost de părere că, în cazul infracțiunilor de vătămare corporală din culpă - accidente rutiere, persoana căreia îi incumbă obligația de reparare a prejudiciului este asigurătorul, în ipoteza existenței unui contract valabil de asigurare la momentul producerii accidentului rutier, astfel cum este cazul în speță, aspect care reiese din conținutul dispozițiilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier). A mai reținut judecătorul de la fond că, pentru a putea fi analizată răspunderea civilă a asigurătorului în procesul penal, se impune ca acesta să figureze în procedură, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu respectarea momentului-limită până la care se poate realiza introducerea sa în proces, dată-limită prevăzută în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală (dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale a României), cu excepția cazului în care își manifestă voința de a prelua procedura în condițiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. În speță, asigurătorul S.C. E.A.R. - S.A., prin precizările remise la dosarul cauzei, și-a rezervat dreptul de a nu participa în cauza penală în calitate de parte responsabilă civilmente în stadiul procesual al judecății. S-a constatat de către judecătorul fondului că nu există un fundament pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor în condițiile în care asigurătorul nu a fost introdus în calitate de parte responsabilă civilmente în prezenta procedură, opinie ce este în concordanță cu raționamentul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Părțile civile învederează însă, prin apelurile formulate, că s-au constituit părți civile și împotriva inculpatului care are o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, dar și faptul că au solicitat tragerea la răspundere a inculpatului și/sau asigurătorului, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală. Instanța de apel a apreciat că problema de drept supusă analizei pornește de la o incoerență legislativă în condițiile în care sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) “ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost declarată neconstituțională, însă dispozițiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, care atribuie părții civile posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal până la primul termen de judecată, deci după procedura camerei preliminare, au rămas nemodificate. Anterior constituirii persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal nu se impune chemarea în judecată a părții responsabile civilmente. S-a susținut că dispozițiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală au corespondent în prevederile art. 353 alin. (3) din Codul de procedură penală potrivit cărora pentru primul termen de judecată persoana vătămată se citează cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești. Prin urmare, instanța de trimitere a apreciat că este la latitudinea persoanei vătămate să aleagă, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă să alăture sau nu acțiunea civilă celei penale și obligația instanței penale de a soluționa latura civilă conform art. 25 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, s-a apreciat că există o necorelare a termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cel indicat în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală. Problema apărută în practică privește faptul că, deși persoana vătămată se constituie parte civilă în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând tragerea la răspundere civilă a inculpatului pentru întreg prejudiciul, dar și a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, acesta din urmă nu și-a dat acordul de a participa la procedura penală. Cum asigurătorul de răspundere civilă refuză preluarea procedurii din stadiul în care se află [în condițiile în care, prin raportare la art. 28 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, participarea la procedura penală îi permite o mai bună apărare și cu privire la latura civilă], se pune problema posibilității antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului, în temeiul art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru întreg prejudiciul solicitat, pentru respectarea principiului disponibilității acțiunii civile și garantarea drepturilor conferite părții civile de a-și vedea soluționată pricina într-un termen rezonabil, în mod echitabil, global, dar și pentru respectarea dispozițiilor art. 25 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește posibilitatea disjungerii laturii civile de latura penală, aceasta se poate realiza doar în condițiile art. 26 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv doar atunci când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale, însă acțiunea civilă rămâne în continuare în competența instanței penale, iar calitatea părților nu se poate modifica. Acest aspect reiese și din cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care stabilește că, în procesul penal, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente. Potrivit Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, inculpatul poate răspunde potrivit legii civile pentru prejudiciul cauzat care depășește suma stabilită în contractul de asigurare; această chestiune implică, chiar în ipoteza neparticipării la procedura penală a asigurătorului de răspundere civilă, posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru un eventual rest de prejudiciu calculat, și implicit obligația instanței penale de a aprecia cuantumul total al prejudiciului, ceea ce semnifică o rezolvare parțială a laturii civile de către instanța penală. Însă decizia menționată are în vedere participarea, iar nu neparticiparea, la judecată a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, caz în care se pune problema posibilității analizării elementelor răspunderii civile delictuale a inculpatului conform art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru eventualul prejudiciu cauzat prin fapta penală. ...