Decizia ÎCCJ nr. 18/2020 (RIL)Punctul 9

9. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauza vizând interpretarea și aplicarea în mod unitar a dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în privința procedurii de insolvență a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014, au constatat că recursul în interesul legii este admisibil. În analiza problemei de drept supuse dezlegării în prezentul recurs în interesul legii, raportul a analizat noțiunea de personalitate juridică și modul în care aceasta încetează, cuprinzând, totodată, o analiză comparativă a celor două proceduri speciale vizate, respectiv procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014 și procedura măsurii preventive reglementată de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Rezumând problema de drept care a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorii-raportori au apreciat în esență că de lege lata măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând interdicția inițierii sau suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, nu exceptează de la aplicare dizolvarea ori lichidarea persoanei juridice din procedura falimentului, ca etapă a procedurii insolvenței. Totodată, față de multitudinea de etape și operațiuni pe care le presupune procedura insolvenței, judecătorii-raportori au susținut că intervenția instanței penale în procedura insolvenței pentru a împiedica dispariția persoanei juridice supuse urmăririi penale trebuie să aibă loc la momentul primului act ce marchează începutul dispariției persoanei juridice - intrarea în faliment și, implicit, dizolvarea persoanei juridice, etapă în care identitatea titularului cererii de deschidere a procedurii insolvenței s-a pierdut, interesul particular al celui care a sesizat judecătorul-sindic fiind înlocuit de un interes colectiv, al tuturor titularilor de creanțe împotriva debitorului aflat în încetare de plăți. O astfel de interpretare a fost apreciată ca fiind în concordanță cu art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, text de lege ce face referire expresă la interzicerea inițierii ori suspendarea procedurii de dizolvare și lichidare, fără să distingă între dizolvarea și lichidarea voluntară reglementată de Codul civil și de Legea nr. 31/1990 și dizolvarea și lichidarea dispuse de judecătorul-sindic în etapa falimentului din procedura insolvenței, ambele forme având ca efect încetarea personalității juridice a entității supuse procedurii de dizolvare și lichidare și, în final, dispariția persoanei juridice. S-a apreciat că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizează atât procedura de dizolvare și lichidare voluntară, cât și procedura de dizolvare și lichidare a unei persoane juridice în temeiul Legii nr. 85/2014. Măsura preventivă poate fi dispusă în toate ipotezele în care este vorba despre dizolvare sau lichidare - art. 245 și următoarele din Codul civil și art. 227-237^1 - 252-270^2 din Legea nr. 31/1990, inclusiv în situațiile de dizolvare și lichidare prevăzute de Legea nr. 85/2014, întrucât legea nu distinge. În argumentarea punctului de vedere formulat a fost avut în vedere și scopul măsurilor preventive, menționat în art. 493 din Codul de procedură penală, și anume buna desfășurare a procesului penal, reținându-se că, spre deosebire de măsurile preventive aplicate unei persoane fizice, care au ca finalitate unică împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul persoanei juridice, legiuitorul a înțeles să facă o distincție, prevăzând în art. 493 alin. (1) din același act normativ că finalitatea măsurilor preventive aplicate persoanei juridice este cu precădere asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Totodată, s-a reținut că problema a fost analizată de Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 139/2016: „... scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât și în atingerea finalității proprii a procesului penal, și anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice... Așa cum însuși textul criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfășurare a procesului penal care presupune, implicit, garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate. (...)“ S-a apreciat în cuprinsul raportului că, față de dezlegările date de Curtea Constituțională, nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin „blocarea“ procedurii insolvenței ar fi încălcat principiul fundamental al acesteia - maximizarea gradului de valorificare a activelor, întrucât, pe de o parte, dreptul creditorilor la încasarea creanțelor prin valorificarea la maximum a averii debitorului insolvabil poate suporta limitări în vederea protejării unui interes general - asigurarea finalității procesului penal prin tragerea la răspundere penală a unui subiect de drept care beneficiază de toate atributele personalității sale juridice, astfel cum a arătat instanța de contencios constituțional, iar, pe de altă parte, potrivit alineatului 4 al articolului 493 din Codul de procedură penală, măsurile preventive se dispun pentru o perioadă limitată de timp - maximum 60 de zile, putând fi prelungite doar dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri. În ceea ce privește argumentul conform căruia măsura preventivă ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii se aplică doar dizolvării și lichidării voluntare, întrucât sancțiunea pe care o aplică judecătorul penal prin hotărârea de condamnare a unei persoane juridice este amenda penală, care, din perspectiva Legii nr. 85/2014, este o simplă creanță fiscală ce urmează a fi executată în ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 din legea anterior menționată, astfel încât natura acestei creanțe nu justifică întârzierea în recuperarea altor creanțe prioritare, întârziere provocată prin suspendarea procedurii, judecătorii raportori au arătat că acesta nu poate fi primit, întrucât scopul procesului penal nu ar mai putea fi atins în eventualitatea dispariției persoanei juridice până la finalizarea procesului penal. Și sub acest aspect, s-a subliniat dezlegarea dată de Curtea Constituțională, reținându-se că argumentele expuse în Decizia nr. 139/2016 nu pot fi ignorate de judecător: „... tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecință, instituirea măsurilor reclamate. Astfel, deși în urma finalizării procesului penal instanța de judecată ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere penală, deoarece și-a pierdut identitatea prin dispariția sa juridică și radierea din Registrul comerțului. Așa cum însuși textul legal criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfășurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate“. Prin urmare, constatând sensul neechivoc al normei ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a conchis în sensul că interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizează și dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014. ...